Odata, la liceu, o colega mi-a spus „Cu tine nu se poate discuta decat despre filme!”. Am
considerat aceasta afirmatie un compliment si m-am gandit ca ar fi intelept sa-mi fac din pasiune o profesie, mai ales ca „verdictul” ei mi-a restrans atat de mult zona de activitate. Nu am cum sa evit cliseul acela: „iubesc filmele de cand ma stiu si tot de atunci am dorit sa fac parte din aceasta lume”; nu ma rusinez de el, dimpotriva, este purul adevar. Filmul este viata condensata, prin el imi satisfac marea curiozitate fata de natura umana si de realitatile pe care semenii mei le traiesc in paralel cu mine, pentru ca linia dintre fictiune si realitate este adesea insesizabila. Nu-mi imaginez cum ar fi fost existenta mea fara cinematograf si ma bucur ca sunt contemporana cu aceasta inventie magnifica. Iar in adancul sufletului, tot sper ca la un moment dat, la fel ca in „Trandafirul rosu din Cairo”, sa coboare de pe ecran eroii si actorii mei favoriti si sa mergem la o cafea.