Marti seara, la Godot, s-a jucat un teatru-dans despre care Florin Piersic Jr., si el in sala cu noi restul, declama laudativ pe Facebook cu hashtag-urile “breathtaking” si “mindblowing” – nu ca, in toata hiperbola lor glorioasa, ar fi neaparat niste epitete de incredere, dar de data asta sunt fix pe masura spectacolului. Zic Zac, un spectacol de examen (Master, anul II), si-a infipt steagul pe o culme a dansului contemporan – spectatorii care si-au declarat pierdute falcile sunt invitati sa le caute pe podeaua Godot-ului – si nu vad vreun veteran in stare sa i-o conteste.

Niciun coltisor de potential sonor lasat neexploatat

Doi straini, la doua mese, un DJ desk manuit de-un DJ spinos in fundul scenei, un meet-cute in plina desfasurare. Idila se scrie cu exuberanta si ritm, cupe de sampanie si cutite aerodinamice, cu un El la costum si o Ea imbratisata din cap pana-n maini de o LBD din latex – conteaza, pentru ca atunci cand Andrea Gavriliu danseaza, a doua ei piele ii potenteaza vizual flexarile musculare ca blana unei pantere. Si danseaza aproape non-stop, timp de o ora si un sfert, alaturi de partenerul sau Stefan Lupu, sau cu schimbul, in sincron sau sacadat, ca niste robotei intrati la apa, posedati de muzica.

Povestea celor doi ii duce de la intalnirea si tatonarea initiale pana la sex (vocalizat) si dincolo, in taramul discutiilor aprinse si temelor nespuse – totul, insa, avanseaza prin dans diavolesc multi-articular: o nebuneasca sfarleaza coregrafiata minutios de realizatoarea spectacolului, insasi Andrea Gavriliu, si intrerupta de caraghioslacurile “ariciului” lui Gabriel Costin pentru scurte momente de respiro.

Bufonada face loc ventrilocvismului, care face loc hipermobilitatii, care face loc absurdului popular, care face loc… hohotelor din sala – dezlantuite si ele.

Niciun centimentru de scena, sub-scena sau masa ramas nefolosit

Miscarile gratioase, intinderile de muschi pana la refuz si tumbele sa-vezi-si-sa-nu-crezi se succed intr-un faux talmes-balmes pe muzica electronica, folclorica, rap si slagare, mesele devin nisip de strut, pana si sampania danseaza dupa dictarea cuplului protagonist. Pe fundal, orchestratia unui aparat hibrid, parca fasonat din piese salvate de la targul de antichitati – mixer-cu-TV-cu-tonomat-cu-patefon – si joaca de-a Cupidon a unui arici durduliu aspirand la lumina reflectorului.

Si iata ca, peste acest ceas elvetian de haos organizat, coboara Vocea fricii de prea multe, si unicele fraze cu cap si coada si miez din piesa lasa cortina imaginara sa cada pe langa un coscogeamite jgheab de mancare pentru minte si suflet.

Niciodata n-am vazut la Godot o sala atat de extaziata – saltata in picioare pe fondul clocotului de bucurie-n stare pura si al poftei de miscare, explodand in ropote de aplauze si chiote de dispersat inmarmurirea. Rechemand lacom, de prea multe ori, pe scena trioul responsabil, pentru o ultima demonstratie de coordonare locomotorie: inca o plecaciune, inca un zambet.

In fata unui asemenea tour de force (et de movement), ne plecam si noi – chapeau bas din tot trunchiul! 

Nicio scuza pentru absenteism

Si, de fapt premiile (Cel Mai Bun Spectacol la Undercloud 2013, Cea Mai Buna Creatie Coregrafica UNATC 2013 s.a.) rezuma mai pe sleau toate sus-mentionatele – o intreprindere de succes, care, aviz doritorilor, azi-maine va campa prin diverse alte “Godot-uri” europene. Asadar, daca o mai prindeti prin micul nostru circuit teatral, n-o ratati pentru nimic in lume. Nici chiar pentru un film bun – dixit!