[Titlu in limba romana: Malavita: O familie criminala]

KoolRank: 8.5/10

– atmosfera & entertainment: 8.5/10

– regie: 8/10

– actori: 9/10

– scenariu: 7.5/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 6.5/10

Dupa o pauza considerabila, regizorul francez Luc Besson ne-a pregatit un melanj intre comedia neagra si genul thriller/gangster àla Hollywood, in care pastisaza filme-cult despre Mafia, parodiind, din cand in cand, si nationalismul nesuferit al conationalilor sai (sau poate e doar un tertip prin care foloseste psihologia inversa pentru a lua peste picior America?!).

In calitate si de co-scenarist, Besson ne prezinta o familie (italo-)americana aflata sub programul de protectie a martorilor, deoarece capul familiei, Giovanni Manzoni, cade in dizgratie in fata vechilor lui camarazi, tradand codul Omerta. Iata-i pe cei patru Manzoni incercand sa se adapteze intr-un mic oras din Normandia, insa linistea le va fi tulburata de tot felul de intrusi.

„You think I should see a psychiatrist?“

Noul film al lui Luc Besson se doreste a fi un gangster intelectual-comic, plin dereferinte culturale in your face, aparitii cameo ale actorilor consacrati in roluri de mafioti, replici flegmatice care starnesc involuntar rasul, secvente din alte filme de gen trase la indigo, cu rolul de a trezi nostalgii: cine nu-si aduce aminte de scena de amor intre Sonny Corleone si Lucy Mancini, care se desfasoara in voie, sprijiniti de usa incaperii, cand priveste manifestarea pasionala intre insistenta Belle si chipesul profesor de matematica?! Sau cui nu-i vine sa aplaude zgomotos la stop-cadrul cu De Niro filmat in contra-plonge cu bata de base-ball in mana, intocmai ca in celebra secventa din The Untouchables, r. Brian De Palma (1987), secventa in care „Bobby“ isi parodiaza propriul rol in chip de Al Capone?!

Cateodata, trimiterile nu sunt atat de directe, dar sunt suficient de evidente incat sa smulga cel putin un zambet, cum este momentul in care Giovanni/Fred are cosmaruri si se consulta cu sotia in legatura cu o potentiala vizita la psihiatru (sic) – cine stie (Analyze This / Cu nasu’ la psihiatru, r. Harold Ramis, 1999) cunoaste!

Pana si pseudonimul de acoperire al personajului principal este un à propos strident: dupa „schimbarea la fata“ a „turnatorului“ Giovanni, acesta nu putea sa capete un alt nume decat „Fred“ – mai scurt cu o vocala decat Fredo – „I know it was you, Fredo. You broke my heart. You broke my heart!“

“If it’s good enough for you, it’s good enough for me“

Actiunea demareaza cu introducerea fiecarui personaj, in stilul meet the family.Traim alaturi de cei patru membri ai familiei Blake prima zi pe teritoriu normand (inamic) – o veritabila Ziua Z. Nici unul nu reuseste sa se tina departe de conflictele iminente avute cu poporul (ne)prieten francez, si aceasta fara voia lor. Astfel ca Blake Junior (John D’Leo) primeste botezul de foc in noua scoala, apetisanta Belle (DiannaAgron) e pe cale sa cada prada fierberii hormonale a noilor ei colegi acneici, dar se descurca, iar Maggie (Michelle Pfeiffer) refuza sa fie victima ironiilor cu tenta sovina ale francezilor si ia atitudine. Intr-un mod mai putin principial si feminin, ce-i drept. Dar problema cea mai apasatoare o are Giovanni Manzoni /Fred Blake (Robert De Niro), care incearca din rasputeri sa faca fata lipsei de inspiratie, insistentei si eruditiei vecinului de alaturi si problemelor cu instalatia de apa, care-l conduc spre dezastru. Unde mai pui ca fostii camarazi, raniti in amorul propriu si in onoarea siciliana, nu se lasa si pleaca in cautarea tra datorului, iar toate problemele se rasfrang asupra lui Robert Stansfield (Tommy Lee Jones), ofiterul F.B.I. si „ingerul pazitor“ delegat cu protectia si evaluarea lui Manzoni.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Firul narativ impleteste trei situatii: in prim-plan ii observam pe membrii familiei Manzoni/Blake in eforturile lor de a se integra in noua comunitate; apoi urmarirea lor de catre gangsterii tradati, care incearca sa-i lichideze, plus back-story-ul despre viata lui Giovanni din sanul marii „Familii“ a Mafiei, dinainte ca el sa tradeze– evocat prin flash-back-uri care amintesc de epoca de aur a filmelor clasice cu gangsteri, inspirate de realitatea contemporana, in care crima organizata italiana facea legea in cadrul societatii americane.

Luc Besson adapteaza regia secventelor fiecarei situatii in parte, iar contrastul este evident, de la o scena la alta: nuante vii, luminoase, unghiuri si taieturi ingrijite pentru momentele „casnice“ si o estetica in dulcele stil noir clasic, pentru scenele de suspans, unde apar raufacatorii insetati de razbunare, si pentru flash-back-urile care ne arata un De Niro ca la 40 de ani, cu parul dat cu briantina si ranjet de puslama: clar-obscur, tonuri de sepia, travelinguri circulare lungi si apasatoare, plonge-uri, stradute intunecate expresionist, sprincene incruntate si priviri scanteietoare abia deslusite de sub penumbra data de borurile palariilor, atmosfera intunecata si sufocanta.

Cuplul De Niro-Pfeiffer reprezinta, din start, o recomandare de a merge la acest film, un artificiu de casting si de productie atent gandit in ideea de a seduce publicul, ceea ce si reuseste.

Desi marele Robert de Niro – ce truism, ce pleonasm! – intrase, in ultimul deceniu, intr-o rutina a tehnicii actoricesti paguboasa si plafonanta, el revine pe ecran cu acelasi suflu din anii ’70-’90, cu energia pe care o stim din Mean Streets (1973), Soferul de taxi (1976), Taurul furios (1980), A fost odata in America (1984),Cape Fear (1990). Astfel ca, prin cameleonismul care l-a consacrat, ne trece printr-un real montagne russe fizic si interpretativ: De Niro-Fred este bonomul vecin american de varsta a doua, nou venit in suburbie, grizonatul cu barbison, care nu dezvaluie nimic dubios, iar De Niro-Giovanni, cel din paginile autobiografice, este acelasi De Niro din urma cu 23 de ani, cand ii dadea viata „baiatului bun“, James Conway (ca o „coincidenta“, Martin Scorsese este producatorul executiv al operei lui Besson).

Michelle Pfeiffer, desi savuroasa in rolul ei de sociopata pasionata de explozii, nu are nimic dintr-o nevasta de mafiot; ea pastreaza o alura, mai degraba de W.A.S.P. (White Anglo-Saxon Protestant), chiar si in secventele „istorice“, alaturi de familia mafiota, cand pregateste gratarul si mentine atmosfera „allegra“. In lipsa oricarei tuse de mahala – nimic din isteria tipica a italiencelor, nici vreo cadenta de Brooklyn, vreo pronuntie, ori gestica „de cartier“–, ea pare, mai degraba, o blonda si rafinata sotie de avocat/politician/corporatist american. Nu e vorba de o lipsa de afinitate cu rolul, pentru ca a aratat, de-a lungul timpului, ca poate transcende delicatetea caracteristica si prezenta ei eterica – rolul Elvirei Hancock din Scarface, r. Brian De Palma (1983) e cel putin un exemplu graitor–, ci, poate, indicatiile regizorale ale lui Besson au fost menite sa reliefeze violenta exacerbata a personajului, in raport cu aspectul sau distins, subliniind, astfel, umorul negru.

Cei doi copii sunt replici fidele ale parintilor lor (manipulatori, violenti, criminali etc.): fiica cea mare, blondina trupesa, cu aspect de Miss Pasadena Pageant, e oglinda mamei din toate puctele de vedere – poate chiar mai agresiva! –, iar fiul cel mic este o copie in amanunt a tatalui: pana si alunita de pe obraz il atesta drept mini me-ul lui De Niro (ma rog, al lui Giovanni Manzoni alias Fred Blake). Luc Besson foloseste acest detaliu, aparent nesemnificativ, pentru a aduce un tribut debutului regizoral al lui „Bobby“: alunita lui Warren Blake aminteste de personajul principal Calogero „C“ Anello, din exceptionala biografie mafiota, Poveste din Bronx (1993), prin flash-back-ul in care juniorul rememoreaza jocul de cuvinte care, intr-un final, expune familia in fata gangsterilor, determinandu-i pe acestia sa plecepe urmele lor.

Cireasa de pe tort este sobrul si inimosul ofiter Robert Stansfiel djucat de Tommy Lee Jones, ce aduce, cumva, cu personajul din Barbati in negru, r. Barry Sonnenfeld (1997). In contrast cu familia sociopata de „alieni“ americani, pe care o tine sub observatie, el pare singurul pamantean.

In opinia mea, punctul forte al filmului il constituie dialogul. Schimburile de replici hilare, spuse cu maximum de seriozitate, nu pot lasa pe nimeni indiferent. Iar secventele in care Besson  „citeaza“ cadre devenite clasice, te fac sa-ti reprimi, cu greu, aplauzele, ca semnal faptului ca „ai prins faza“.

Abordand un stil comercial hollywoodian, francezul Besson da dovada ca stapaneste excelent arta dialogului si umorul american inspirat, parca, din discursurile realizatrilor de talk-show-uri nocturne, gen Letterman /O’Brian /Leno /Maher – deveniti, deja, formatori de opinie in societatea occidentala, iar top ten-ul enuntat, la un moment dat, de Giovanni/Fred reprezinta o certitudine ca Luc Besson a fost influentat de acestia.

Ce spun criticii despre “Malavita”?

Pe site-ul Rotten Tomatoes, critica de specialitate ofera filmului Malavita aprecieri pozitive doar in proportie de 33 la suta.

“Malavita nu este demn de renumele lui De Niro, fie ca vorbim despre sub-genul gangster, sau orice altceva“, sustine Adam Graham, Detroit News.

Nici pe Metacritic lucrurile nu difera prea mult; cu un scor de 44 de puncte din totalul de 100, se conchide ca Malavita se adreseaza oricui are timp si chef de putin amuzament la nivel mediu:

„Impletind mai multe stiluri cinematografice, Malavita: The Family este, inainte de toate, o sansa ratata.“ – Claudia Puig, USA Today.

Totusi, se fac simtite si voci care aplauda schimbarea de macaz a regizorului francez: “Cunoscut, mai degraba, pentru lipsa lui de subtilitate, Besson uimeste reusind sa starneasca hohote de ras si multe alte lucruri pe deasupra. De asemenea, experimenteaza o finete aparte, nu doar cu aluzii subtile, dar si cu variatiuni semantice ale cuvantului care incepe cu „f“, care, daca nu sunt realmente poetice, cu siguranta sunt amuzante“ – Peter Keough, Boston Globe.

Verdictul KoolHunt.ro

Ceea ce se constata in privinta filmelor cu gangsteri e ca nu prea se mai poate scrie ceva nou. Exista doar variatiuni pe aceeasi tema, de obicei inspirate din cazuri reale, desecretizate din arhivele F.B.I.-ului, insa e ceva aparte la acest sub-gen cinematografic si la personajele zugravite, astfel ca fascinatia pe care o exercita asupra publicului nu isi pierde din forta. Iar daca in film apare Robert De Niro at his best, plus panoplia de nume care intensifica prestigiul productiei, plus replici savuroase si dexteritate regizorala, nu mai conteaza anumite lipsuri de structura, ori gradul de superficialitate inerent – trasatura generala a productiilor cu scop exclusiv de entertainment. In definitiv, Malavita este o comedie menita sa destreseze spectatorul, nu sa ridice problematici existentiale. Buna dispozitie este garantata, dar numai daca exista un oarecare grad de cultura cinematografica, pentru a sesiza trimiterile culturale. Filmul Malavita: The Family merita sa fie vizionat alaturi de prieteni care impartasesc preferinta pentru replici istete si gangsteri inadaptati.