[Titlu in limba romana: Oprit din drum]

KoolRank: 6.5/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 7.5/10

– actori: 9.5/10

– scenariu: 8.5/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 7.2/10

Un german de varsta mijlocie si din clasa de mijloc este pus fata in fata cu un necrutator verdict: diagnosticul de glioblastom, cu un prognostic de viata de cateva luni. Alaturi de el ii sunt familia si cativa prieteni, martori ai degradarii fizice si mentale prin care acesta trece pana la atingerea pragului final.

Chiar vei muri? Si o sa primesc atunci iPod-ul tau?

 Stopped on Track este cea mai recenta felie de viata “made in Deutschland“ pe care regizorul Andreas Dresen ne-o serveste, dupa candidul Cloud 9 cu care a facut furori la Cannes in 2008; doar ca de aceasta data nu se mai raporteaza la iubire, ci la binomul ei (conform teoriei freudiene Eros und Thanatos), moartea.

Dresen isi incepe in forta descrierea, prezentandu-ne de la bun inceput situatia sotilor Frank si Simone Lange, care trec printr-un moment dureros: Frank (Milan Peschel) este diagnosticat cu o grava tumora cerebrala, iar speranta de viata in cazul lui este de doar cateva luni. Simone (Steffi Kühnert) este devastata, iar Frank incearca sa faca fata vestii cu curaj. Cuplul decide sa nu-i anunte pe cei doi copii, adolescenta Lilly (Talisa Lilly Lemke) si mezinul lor de opt ani Mika (Mika Seidel). Curand, insa, Frank aluneca pe panta demoralizarii, nemaiputand face fata ideii ca va muri in scurt timp, astfel ca Simone este nevoita sa divulge copiilor adevarul si sa le explice de ce tatal lor isi schimba atat de drastic dispozitia de la un moment la altul. Acest lucru are loc chiar in primul sfert de ora al filmului: abia mutata in casa noua, familia Lange isi urmeaza rutina de toate zilele, dar cina celor patru este intrerupta de Frank, care izbucneste inexplicabil in hohote de plans, chiar in timp ce copiii ii povestesc ultimele intamplari.

Filmul Stopped on Track este ravasitor. Ultima data cand am iesit atat de afectata de la cinematograf a fost dupa vizionarea creatiei lui Michael Haneke, Amour, anterioara acestei productii! Si nu intamplator, deoarece exista similitudini intre subiect, abordare, trama si epilog – ambele cazuri parcurgand aproximativ acelasi traseu: boala, degradarea, sacrificiul celorlalti, depasirea limitei suportabilitatii din ambele unghiuri si finalul iminent.

Naratiunea se continua firesc, intrerupta doar de inserturile de tip home video filmate de Frank cu telefonul, ca un jurnal de bord, comprimand ultimele luni de viata ale barbatului, alaturi de sotie, care i se dedica trup si suflet, ajutandu-l pe acesta sa faca fata cumplitei suferinte, si de cei doi copii – martori neputinciosi, dintre care se detaseaza tanara Lilly, care devine cea mai retrasa membra a familiei, in incercarea ei de a se autoizola si departa de atmosfera grea, care patrunde in caminul lor si-i perturba acesteia dezvoltarea, trecand, de la banalele preocupari de sora mai mare, la o maturizarea fortata si nedorita.

In antiteza cu Lilly se afla angelicul Mika, mezinul de opt ani, care intervine de fiecare data cand tatal sau are o criza. Mika se afla mereu in preajma lui Frank, ii da o mana de ajutor cand acesta incearca sa monteze un pat suprapus, dar nu mai gaseste logica asamblarii, pierzandu-si cumpatul si varsandu-si nervii si neputinta asupra micutului, trebaluieste precum un veritabil Ajutor al lui Mos Craciun pe langa Simone, cand aceasta e depasita de situatie, si isi aduce tatal neajutorat inapoi in casa atunci cand Frank nu mai este constient de ce face si hoinareste fara tinta, afara, in frig si zapada, imbracat in lenjerie si tricou.

Aceasta imagine de o sensibilitate cruda reprezinta o metafora a ipostazei in care ajunge Frank: neputincios si complet rupt de realitate, umbla in nestire, aproape dezbracat, ignorand frigul si ninsoarea, repetand aceeasi fraza halucinanta si fara sens: “Nu e o pajiste pentru caini!“ (inca o data, paralela cu Amour al lui Haneke se accentueaza). Muribundul, acoperit doar de hainele subtiri, complet albe, ajuns din nou la un stadiu de inocenta inconstienta, precum un copil care abia deprinde mersul, aproape se pierde in peisajul imaculat si rece. Singurul contrast cromatic este dat de hainuta bleu-ciel a lui Mika, venind in fuga sa-l protejeze pe omul matur, acum complet incapabil sa-si poarte singur de grija: copilul isi apuca tatal de brat, tragandu-l inapoi la adapost, precum un inger pazitor coborat din ceruri sa indrume un ratacit “smintit“ si nestiutor.

Love and Mercy is What You Need

Inspirati de aceste versuri ale lui Brian Wilson, pe care Frank le murmura, acompaniindu-se de o chitara, la inceput, toata lumea din familia Lange incearca sa se comporte normal, sa ignore boala si sa continue cursul firesc al vietii. Merg impreuna sa se distreze intr-un mic concediu la Tropical Island Resort, cea mai mare plaja artificiala acoperita, aflata in vecinatatea Berlinului, dar boala si efectele tratamentului de radio- si chimioterapie isi fac simtita prezenta, iar starile de rau ale lui Frank ii obliga sa-si intrerupa vacanta si se intoarca acasa.

Incearca sa tina piept demoralizarii cu ajutorul a doua consiliere, insa realizeaza inutilitatea acestor interventii – moment surprins printr-o subtila, dar excelenta manevrare a dialogului, care frizeaza prostia in plenitudinea ei a celor doua experte pe care le consulta:

“Deci ati aflat ca aveti cancer… Si chiar va simtiti rau?!“ intreaba cu inocenta prima psiholoaga. A doua incearca sa fie ceva mai profunda si mai utila, debitandu-si tehnicile dobandite din maculatura de specialitate. Dar – cum altfel?! – nici ea nu reuseste sa depaseasca acelasi stil scremut, natang si steril:

“Priviti boala ca pe un prieten care a venit sa va atraga atentia asupra faptului ca un alt aspect din viata dumneavoastra nu functioneaza corect si este cazul sa interveniti si sa schimbati acel ceva“. Un fel de: “Ai facut cancer? Inseamna ca ti-ai ignorant creativitatea. Apuca-te de crosetat si-ti va fi bine“ (n. n. – A.Z.) – abordare ironica de catre scenaristi (acelasi Dresen, secondat de Cooky Ziesche) a unei situatii tragic de palpabile, subliniind realismul filmului si al problematicii tratate.

Pe fundalul unei ierni albe, pe masura ce se apropie sfarsitul de an, iar tumora se dezvolta nestingherita, finalul vietii lui Frank e pe cale sa il ajunga din urma. Rand pe rand, vin sa-si ia ramas bun parintii celor doi soti, prietenii, ba chiar si o fosta iubita a lui Frank.

Nu doar functiile vitale si mintea ii sunt deteriorate succesiv de tumora, ci si comportamentul, in special fata de Simone. Aceasta devine tinta batjocurii sotului ei macinat si frustrat din cauza bolii si neputintei. Se creeaza un cerc vicios de codependenta, unde victima devine Simone. Totusi, in scurtele momente de repaos al maladiei, viata revine la normal, iubirea si tandretea isi cauta loc, amintindu-le si amintindu-ne ca scopul primordial al omului este acela de a trai in fericire si echilibru, iar una dintre cele mai puternice secvente este prim-planul in care cei doi soti se saruta, moment banal, lipsit de rafinamentul cu care unele productii cinematografice surprind si prezinta astfel de ipostaze, dar brutal de autentic. Insa, cateodata, de prea multe ori, suferinta, aparuta inexplicabil, rapeste unora acest drept, dupa cum deducem din insusi titlul filmului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Milan Peschel in rolul muribundului Frank Lange este cutremurator. Orice adaos este inutil. Spre deosebire de forta cu care acesta joaca, ceilalti, la fel de veridici, sondeaza trauma emotionala printr-o mai mare subtilitate. Steffi Kühnert, in rolul sotiei ajunsa la extenuare, este emotionanta si duioasa, accentuand raportul paradoxal de forte dintre personaje: agresivitatea lui Frank, cauzata de neputinta si de constientizarea mortii iminente, si anduranta tacuta a Simonei, devenita acum stalpul principal al familiei, secondata de prezenta celor doi copii, care-si dozeaza emotiile in aceeasi nota restrictiva. Lilly, fiica adolescenta, pare lipsita de empatie si, mai degraba, jenata de ipostaza in care ajunge tatal sau, dar ne dam seama ca aceasta este doar carapacea in care ea se adaposteste, incercand sa nu se lase doborata de disperare, asa cum se intampla dupa momentul concursului de sarituri in bazin, cand aproape clacheaza, vazandu-si tatal in scaunul cu rotile si sesizand ca acesta nu o mai recunoaste.

Stopped on Track a fost cladit succesiv in lipsa unui scenariu finit; regizorul s-a bazat pe capacitatea de improvizatie a actorilor, aducand, astfel, un plus de realism si veridicitate trairilor.

Sunt cateva secvente cand imaginea nu exceleaza, precum cele de la piscina, unde lumina nu pare sa fi fost prelucrata cu minutiozite, dand senzatia ca s-a filmat cu o camera de amator, iar, daca efectele de acest gen au avut vreun scop in ceea ce priveste expresivitatea, atunci nu se intelege prea clar respectiva intentie.

Ai senzatia ca Stopped on Track este un film biografic. Si, din pacate, chiar este. Oare cati isi recunosc propria experienta de viata in acest film? Cati nu au fost sau sunt afectati de boala, sau cati nu au asistat la suferinta unui membru de familie sau a unui prieten apropiat aflat pe marginea prapastiei? Nu este vorba de sondaje, ci de realitatea existentei noastre. Tocmai din acesta cauza filmul merita sa fie vizionat.  

Ce spun criticii despre Stopped on Track?

Surprinzator, nici pe Metacritic, nici pe Rotten Tomatoes filmul Stopped on Track nu are punctaj sau recenzii. Este uimitor cum, pentru majoritatea filmelor in care se moare violent, “in actiune“, exista  un numar mare si de spectatori si de critici, dar, cand se moare de “moarte buna“, sau dintr-o alta situatie des intalnita, publicul evita sa vada astfel de productii. Poate si pentru ca secventele de actiune sunt mai putin veridice (nu tuturor le este dat sa moara eroic, agatat de liane, in timp ce salveaza vieti de copii asiatici nevinovati, spre exemplu, dar foarte multi sunt afectati de maladii grave), iar psihologia spectatorului il determina pe acesta sa se detaseze de teama de moarte urmarind scene care nu sunt la indemana tuturor, in schimb prefera sa se protejeze de un astfel de spectacol dureros in care oricine si oricand poate sa devina protagonist in viata reala.

Verdictul KoolHunt.ro

Stopped on Track este un film care mediteaza asupra conditiei umane in situatii critice si analizeaza transformarile ce survin in mintea si sufletul individului atunci cand se apropie, vertiginos si intempestiv, de un sfarsit tragic si previzibil. Este o lectie de iubire neconditionata, de loialitate, intelegere si acceptare a verdictului dat de boala, de alienarea pe care aceasta o impune. Tocmai pentru ca este atat de plauzibil, Stopped on Track ne da certitudinea ca nu suntem singuri in suferinta noastra, indiferent de cauza care o provoaca.

Filmele bune sunt filme grele de cele mai multe ori, filme in care hedonismul iese din discutie. Tot ce putem face inainte de a ne supune unui astfel de tratament-soc este sa acceptam ca el, filmul, e menit drept o lectie necesara de viata, care ne ajuta sa constientizam faptul ca, asa cum am mentionat intr-unul din paragrafele anterioare, oricare ar putea fi pus intr-un astfel de rol in realitate, dar nicidecum nu ne putem astepta ca o astfel de productie sa ne distreze.

Este o infuzie de maturitate servita indirect, pentru a deveni mai constienti fata de ce se intampla in jurul nostru, cu semenii din apropiere.

Este o dovada de curaj sa mergi la un asemenea film, mai ales cand stii dinainte ca va fi dificil de urmarit. Va provoc sa va testati curajul!