[Titlu in limba romana: Fata cu un dragon tatuat]

CoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 8.5/10

– actori: 8/10

– scenariu: 7.5/10

– montaj: 7/10

Nota IMDb: 7.8/10

Programata cu o zi inainte de noaptea dintre ani, premiera lui The Girl with the Dragon Tattoo probabil ca nu va genera cine stie ce potop popular in sala de cinema. Cei care au citit trilogia lui Stieg Larsson, aflata la baza filmului, vor stramba din nas la ideea unui film atat de dur programat intr-o perioada a anului atat de senina, dar cei care indragesc genul asta de “imperecheri” sfidatoare, si mai ales cinefilii care gusta lucratura lui David Fincher vor risca bucurosi sa-si piarda pofta de cozonac pret de doua ore si jumatate, cat dureaza acest thriller curajos.

It is better to look at what I’m about to show you on an empty stomach.

E curajos in primul rand pentru ca poarta eticheta unui remake, niciodata una de bun augur – desi aici e putin fortata, de vreme ce scenariul e adaptat direct dupa carte, nu dupa adaptarea suedeza din 2009. Ca fana declarata a primei ecranizari, ma indoiam ca Hollywood-ul va putea aduce povestea suedezului Larsson la acelasi punct de fierbere, asa ca mare mi-a fost mirarea cand, la genericul final, sangele-mi clocotea de placere. Povestea fiind aceeasi, arhi-cunoscuta (de cititorii trilogiei Millennium, de spectatorii primei ecranizari si, de altfel, de oricine urmareste pagina culturala a ziarelor) succesul intreprinderii americane a depins in totalitate de stilul regizoral, de calitatea jocului actoricesc, si, deloc in mai mica masura, de coloana sonora semnata Trent Reznor.

Fostul frontman al formatiei Nine Inch Nails (careia un tricou cu logoul NIN ii aduce un tribut fugar in film) a dat tonul in forta la lasarea intunericului peste sala de cinema: intro-ul hipnotizant ii purta amprenta grea si tulburatoare printr-un cover dupa “Immigrant Song” (Led Zeppelin). Timp de aproape trei minute, ecranul s-a umplut cu argint viu, cu figuri suprarealiste si siluete taratoare, in nascare, care se innodau intr-un montaj tenebros, exploziv, lucios, aproape lasciv. Ce-a urmat a fost la acelasi diapazon dark, o poveste a disfunctiei familiale, a individualitatilor temerare si a derapajelor morale. Delicios de deranjant, parcursul personajului titular avea sa se desfasoare sub semnul electro-bantuitor al pulsatiilor minimaliste compuse de Reznor si Atticus Ross.

Soon you’ll know us all too well… with my apologies.

Tanara Lisbeth Salander (interpretata de o greu de recunoscut Rooney Mara) nu a fost sortita faptelor eroice: de timpuriu agresata si fortata sa isi faca singura dreptate, individualismul ei feroce s-a dezvoltat ca o a doua piele, tepoasa, antisociala, gata de ofensiva. Armura ei sta la vedere, arborata pe o fata impunsa din loc in loc cu piercing-uri, vesnic incruntata, fantomatic de alba, incadrata de sprancene oxigenate si de-un par negru-abanos, “coafat” cu ciobul, à la punk. In ciuda aparentelor, Lisbeth este o eroina. Sigur ca circa jumatate din film si-o petrece urmarindu-si interesul, castigandu-si traiul ca hacker si pedepsindu-si violent atacatorii (intr-o scena cutremuratoare, un tutore care profita de ea primeste ce i se cuvine… cu varf si indesat!). Insa, atunci cand jurnalistul Mikael Blomkvist ii cere ajutorul pentru a prinde un “ucigas de femei”, Lisbeth accepta si se pune pe treaba ca si cum si-ar fi gasit scopul in viata.

Blomkvist (Daniel Craig) este cel inzestrat cu forta motoare a unui erou clasic. Il intalnim in plin scandal mediatic, condamnat de un tribunal ca autor de scrieri calomnioase, impins de aceste imprejurari sa accepte o misiune de cercetare, neconventionala si prin auto-exilul pe care-l presupune – pe o insulita din nordul Suediei. Angajatorul lui este Henrik Vanger (Christopher Plummer, intr-un  rol secundar care domina insa toate cadrele), un pater familias patronand din umbra peste o mega-corporatie suedeza si un grup de rude care se urasc intre ele. Indoliat de 40 ani de zile, dupa disparitia misterioasa a nepoatei sale Harriet, batranul vrea ca Mikael sa afle care membru al familiei a ucis-o. Il gazduieste intr-o cabana de pe “mosia” familiei, in Hedestad, si ii pune la dispozitie toate resursele (fotografii, ziare, arhive) care-i vor fi necesare pentru sapaturile prin trecutul mocirlos al Vanger-ilor. Insa pentru a ajunge la adevar, Mikael mai are nevoie de o mana de ajutor, talentele investigative ale lui Lisbeth.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Denumita in original Barbati care urasc femeile, prima ecranizare putea fi vazuta si ca o scrisoare de dragoste adresata femeilor puternice, otelite de viata, loco dar devenita cult cu rasunet global. Gratie remake-ului, povestea si protagonista vor invada si salile de cinema destinate rozatoarelor de popcorn, si o vor face saltand direct de pe pagina lui Larsson – cumva nepervertite nici de filmul suedez premergator, nici de rasnitele Hollywood-ului. Regizorul David Fincher (Se7en, Fight Club, The Curious Case of Benjamin Button, The Social Network) asigura o cotropire totala cu un produs croit fidel dupa materialul-sursa, care va lasa urme in cele mai ascunse cotloane ale mintii spectatorului. Pentru ca, oricat de abstracte si distante ar parea peisajele suedeze reci, miezul acestui noir atinge teme indigeste dar eminamente universale: abuz de incredere, viol, crime in serie, antisemitism, Biblie distorsionata in interpretarea unor dezaxati.

Desigur, comparatiile cu filmul suedez nu se vor lasa asteptate, iar meritul lui Fincher este cu atat mai impresionant cu cat amprenta lui regizorala, desi nu auctoriala, e prezenta in mod clar, si potenteaza, nu stirbeste, romanul. Acolo unde ecranizarea initiala colora in interiorul conturului made-for-TV de “film arthouse european”, Fincher schimba macazul ca pentru Hollywood, plusand in materie de imagine, soundtrack si incadratura pentru a justifica niste costuri de productie evident mai maricele. Nu e nimic grosier in transpunerea lui insa, ce pastreaza plafonul minimalist, sufocant, necesar scenelor in care colcaie perversiunea umana. Impactul lor se creeaza printr-o uniune bine dozata intre manuirea camerei si coloana sonora care, atmosferica, glaciala si atonala, deseori iti zbarleste parul maciuca.

Mai mult, regizorul a reciclat culoarea locala: orasele, numele originale, chiar si limba pe alocuri (un titlu de ziar, un “Tack” sau un “Skål” prin replici), imprimand produsului american un aer european pronuntat – la propriu, caci toate personajele vorbesc cu un usor accent. In mod oarecum inexplicabil, chiar artificial, predominanta englezei in inima Suediei este de netagaduit si neglijabila totodata: e ca si cum Fincher ar declara pe fata ca filmul lui e leit cu romanul lui Larsson, doar superficial modificat, doar formal si exact cat trebuie, pentru americanii care nu vor sa citeasca subtitrari.

La capitolul Noomi versus Rooney, americanca isi adjudeca rolul lui Lisbeth, la mustata, ummanizand-o in pofida actiunilor sale care frizeaza deseori brutalitatea de psihopat. Pe Rooney Mara o stiam ca pe adolescenta plapanda, usor desirata, din Tanner Hall, dezvaluita publicului larg in The Social Network, insa nimic din filmografia ei nu ma pregatise pentru transformarea sa in Lisbeth. Osoasa, ca-n prag de anorexie, tatuata (desi cu un dragon mai putin memorabil ca predecesoarea ei Noomi Rapace din originalul suedez) si imbracata ca de la SH, sectiunea pentru baieti. Ea sudeaza o suma de trasaturi bizare intr-o personalitate de sine statatoare, deloc ilogica, mereu in standby, mereu grabita si incordata ca un mic animal incoltit, uneori fragila, dar niciodata inspirand neputinta.

Camuflajul de baietoi ii vine ca manusa, dar, in scurtele momente cand il leapada, putem admira o bruma de feminitate, fara de care un film atat de puternic feminist n-ar fi fost la fel de reusit. Cat despre barbatii care misuna pe langa ea, in conul de umbra aruncat de asa un personaj complex, Daniel Craig nu se compara cu Michael Nyqvist din ecranizarea suedeza, desi nu tradeaza in mod batator la ochi romanul – are doar acelasi aer efeminat care m-a impiedicat mereu sa-l cred in rolul lui 007 si care il estompeaza aici. Stellan Skarsgård, suedezul get-beget din distributie, nu trebuie sa mimeze accentul non-american si nici sa depuna munca de convingere in rolul unui Vanger prea indatoritor, cu o cautatura prea onctuoasa, ca sa fie doar ceea ce pretinde a fi.

Ce spun criticii despre The Girl with the Dragon Tattoo?

In batalia ecranizarilor, inevitabil incinsa cand ambele tabere sunt inegalabile fiecare-n felul ei, noul The Girl with the Dragon Tattoo a castigat rapid teren in ochii celor 151 de jurnalisti agregati de Rotten Tomatoes, unde obtine un punctaj de 85% fresh. Pe Metacritic, The Girl with the Dragon Tattoo intruneste un scor de 71 din 100, dar sunt contorizate doar 41 de cronici. Majoritatea criticilor o lauda pe Mara pentru abandonul cu care s-a achitat de asa un rol greu de dus in carca si ii sustin candidatura la unul din premiile industriei – Rooney deja a fost nominalizata la Globurile de Aur. Nu gasim aceeasi unanimitate in ceea ce priveste filmul in sine.

Unii acuza povestea de o lungime nepermisa, mai ales cand finalul, incropit cam la repezeala, nu o justifica; altii, ca Mark Jenkins de la NPR, dau vina pe mintea limpede si mana ferma ale lui Fincher, care ar fura din sufletul povestii: “Versiunea suedeza a fost mai prost realizata si mai gaunoasa, ceea ce i se potrivea materialului. Daca acel film era mai macabru, ingloba deasemenea si mai multa emotie”. Iar Andrew O’Hehir de la Salon.com e putin agasat cand ne aminteste ca Rooney e abia la inceput de trilogie: “Filmul e un specimen ingenios si captivant de pop cinema. Acestea fiind zise, cand s-a terminat m-a podidit un val de plictis la gandul ca vom mai avea parte de inca doua” – intr-adevar, daca se decide sa accepte scaunul de regizor, Fincher va vrea sa filmeze sequel-urile unul dupa celalalt, cu minimum de efort, adica o singura deplasare in Suedia.

Verdictul KoolHunt.ro

Cu o interdictie “R” raspicata, de care trebuie sa tinem cont daca ne gandim sa mergem la cinema in familie, ca de Craciun, The Girl with the Dragon Tattoo va multumi spectatorul veteran pe plan narativ, muzical si stilistic. Nu am ce sa-i reprosez, doar mie imi imput cinefilia cronica: daca n-as fi vazut filmul din 2009, si n-as fi stiut dinainte care-i “spilul”, criminalul si deznodamantul, ecranizarea lui Fincher m-ar fi lasat acum ametita de endorfine, muta de uimire. Ma alin cu gandul ca principalul atu al acestei productii nu tine neaparat de firul epic, cerintele Hollywood-ului oricum simplificand si eliminand ici-colo aspecte mai intortocheate din labirintul lui Larsson – fara a fi vorba de o aneantizare de dragul celui mai mic numitor comun. Totusi, plot-ul pare mai aerisit sub bagheta lui Fincher, iar lipsa subtitrarilor il face cu atat mai accesibil fata de adaptarea suedeza.