[Titlu in limba engleza: The Skin I Live In]

CoolRank: 9.5/10

– atmosfera & entertainment: 9.5/10

– regie: 9.5/10

– actori: 9/10

– scenariu: 9/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 8.0/10

Recunosc ca pana acum nu am mai vazut decat un singur film de Almodóvar, dar stiam destule despre el incat sa-l pot plasa printre cei mai importanti regizori contemporani. Cu toate acestea, nu stiam la ce sa ma astept inainte de a intra la film. Cu atat mai bine. Oricum, cred ca nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce a urmat.

Respir. Inca sunt.

Chinuit de moartea sotiei sale, care a ars de vie intr-un accident de masina, chirurgul plastic Robert Ledgard (interpretat de Antonio Banderas), e obsedat de a crea o piele perfecta, care e rezistenta la arsuri, intepaturi si alte daune. Dar studiile sale nu pot avansa doar prin utilizarea soarecilor de laborator, astfel, in vila sa luxoasa si izolata, care functioneaza si ca sala de operatii, tine un cobai mult mai folositor, pe frumoasa Vera (Elena Anaya).

Slujnica lui Robert, Marilia (Marisa Paredes), o femeia care a lucrat pentru familia Ledgard de cand era o fetita, si a carei loialitate e impenetrabila, il ajuta pe doctor cu retinerea prizonierei, cu toate ca nu crede ca a fost o miscare inteligenta din partea lui Robert sa muleze fata Verei dupa cea a sotiei decedate.

Acesta neaga orice implicare emotionala, dar cand fiul criminal al Mariliei, Zeca (interpretat de Roberto Álamo) vine intr-o vizita fortata, si nu poate rezista frumusetii Verei, cuvintele doctorului sunt puse sub dubiu, iar lucrurile iau o noua intorsatura. Iar daca aici publicul nu are nici cea mai mica idee incotro o va lua filmul, asta nu se va schimba pana in ultimul minut; motiv pentru care va las sa aflati singuri si mai multe nu va spun.

Sunt facuta la masura pentru tine

Filmul incepe cu niste cadre exterioare ale unei minunate vile, inconjurata de copaci, o imagine placuta ochiului si linistita, dar ceea ce se petrece in interior e in discrepanta completa cu exteriorul, caci orori cu diverse chipuri se petrec intre aceste ziduri. Din primul cadru, Almodóvar ne prezinta  tema principala a filmului: doar pentru ca ceva e frumos la vedere nu inseamna ca acelasi lucru se poate afirma despre intreg, si mai ales sa nu avem incredere ca intelegem ceea ce vedem. Aproape fiecare personaj are ceva de ascuns sub fata care serveste mai mult ca masca, de la chirurgul chipes cu ochi blanzi care ascund un monstru, la servitoarea calculata si rece, a carei loialitate se naste din mai mult decat anii de serviciu.

La prima impresie, titlul, Pielea in care traiesc, se refera la personajul Verei, care este literalmente fortata sa traiasca intr-o alta piele, dar, in ton cu tema anterior mentionata, nici aceasta prima impresie nu trebuie luata ca atare. Vera este exemplul cel mai vizibil, dar filmul se evidentiaza prin faptul ca fiecare element este integrat in tot si e incarcat simbolistic, ca numeroase cadre ne spun mai mult decat ne arata, ca niciun fir narativ, oricat de subtire, scurt sau tangential nu este uitat sau abandonat, totul legandu-se la final fara cusur. Este pur si simplu admirabila eleganta executiei acestui exercitiu cinematografic.

Dar pe langa tema aparentelor inselatoare, pelicula se bucura de o bogata varietate tematica. Vera este un distinct personaj Kafka-esc, pe cand Ledgard e doctorul Frankenstein modern, amintind totodata putin si de contemporanii sai din Saw si The Human Centipede. Din filmele anterioare ale regizorului observam tema razbunarii, a rabdarii, a diverselor puncte de vedere care dau unghiuri diferite asupra povestii, a descoperirii sexualitatii si a ambiguitatii sexuale.

Un film bogat care functioneaza la diverse nivele, ca hrana pentru mintea flamanda, sau ca un simplu thriller, garantand piele de gaina celor mai simplisti si desensibilizati privitori. Caci, in ciuda bogatiei estetice si a complexitatii tematice, pelicula nu se teme sa mearga in locurile intunecate, prezentand o serie de scene violente si abuzive. Combinate cu atmosfera mereu tensionata, care te tine pe marginea scaunului si cu un nod in stomac, filmul poate fi desigur greu de digerat, motiv pentru care opt oameni au parasit sala in timpul vizionarii mele, lucru care aparent s-a intamplat si la Cannes si in alte locuri.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Pe actorii secundari nu pot sa zic ca ii cunosc, desi trebuie sa admit ca am fost impresionat de Elena Anaya, a carei Vera are un nivel mult mai profund decat e initial aparent si care devine clar doar spre final, lucru pe care l-a realizat de minune.

Singurul nume cunoscut publicului international este desigur Antonio Banderas, care s-a intors la Almodóvar dupa 21 de ani, regizorul fiind cel care a lansat cariera tanarului in anii ’80 printr-o serie de colaborari. Si daca de atunci, si de la Hollywood-izare, Banderas a ramas blocat in rolul eroului chipes (Armand, Zorro) si in alte roluri din diverse serii despre copii spioni sau despre capcauni morocanosi, acum, intors in tara natala, isi arata din nou deplinul talent, aducand insa maturitatea pe care acum 25 de ani nu avea cum sa o aiba, oferindu-ne cu ocazia asta unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa – daca nu cel mai bun.

In concordanta cu personajul sau, Almodóvar regizeaza cu o precizie, eleganta si atentie de chirurg, punctand fiecare detaliu, nedand nimic mura-n gura si nelasand valul plictiselii sa cada niciodata asupra filmului.

Ce spun criticii despre La piel quo habito?

Nefiind lansat inca in State, filmul inca nu a intrat in atentia celor de la Metacritic, pe RottenTomatoes La piel que habito se bucura insa de un 91% fresh.

Peter Bradshaw parca mi-a citit gandurile exprimand ca filmul l-a prins de la prima la ultima secunda, iar David Gritten de la The Daily Telegraph e de parere ca stilul narativ al lui Almodóvar s-a maturizat de-a lungul anilor, fiind capabil sa integreze cu succes unele elemente, ce par a fi luate din telenovele, in intregul filmului.

Mike Angelo de la AVClub e insa de parere ca filmul pare a fi scris dupa titlul unui articol de tabloid, pe cand Chris Tookey de la Daily Mail spune ca filmul nu are un singur personaj de care te poti atasa, lucru cu care sunt esentialmente de acord – filmul nu se axeaza pe niciunul din personaje si nici nu reuseste sa creeze simpatie pentru vreunul – desi eu nu privesc asta ca pe un defect. Tookey continua insa sa spuna – si aici nu mai sunt de aceeasi parere – ca in stilul clasic al lui Almodóvar, filmul e snob, detasat si gol.

Verdictul KoolHunt.ro

La piel que habito are cate ceva pentru diverse gusturi, si are multe de oferit pentru diversi oameni, daca esti sau nu printre acei oameni poti afla doar mergand sa-l vezi. Te-am avertizat insa: s-ar putea sa-l urasti sau, dimpotriva, sa-l iubesti.