[Titlu in limba romana: Sherlock Holmes: Jocul Umbrelor]

CoolRank: 6/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 6.5/10

– scenariu: 5.5/10

– actori: 6/10

– montaj: 6.5/10

Nota IMDb: 7.8/10

Cand te-nhami azi la portretizarea unui personaj-brand, cu traditie, pe marele ecran, stii ca originalul va avea o contributie infima la produsul tau “actualizat”. Dar daca esti un sef de studio Hollywood-ian si daca tot accepti din oficiu ca ti se va rostogoli Sir Arthur Conan Doyle in mormant, macar asigura-te ca ti se rostogolesc si spectatorii, de ras, in sala de cinema. Macar atata lucru asteptam de la al doilea Sherlock Holmes livrat de Hollywood, in incarnarea lui Robert Downey Jr.. Ceream, desigur, prea mult de la un sequel, asa ca pe parcurs mi-am redus asteptarile: as fi fost dispusa sa-i dau 6.5 daca ma tinea, nu cocotata pe marginea scaunului, doar, uhm… treaza.

It’s a game, a shadowy game. We’re playing cat and mouse, the professor and I

Printre cascaturi, am reusit sa retin – un mic triumf avand in vedere cat de nememorabil e in rest A Game of Shadows – ca Downey Jr., din nou in rolul titular, arata drogat. Desigur, i-o cere rolul: pescuit de Watson (Jude Law, cam plat) din toiul unei investigatii de mare anvergura si al unor clovnerii de umplutura carora le zice “experimente”, Holmes se hraneste cu tutun, cafea si frunze de coca. Daca stai cu ochii pe el tot filmul, trip-ul maniacal incepe sa sune a gol, dar nu plictiseste. Desi, in situatia lui actualmente “aiurita”, Holmes a uitat sa organizeze petrecerea burlacilor pentru prietenul sau, rationalul Watson il iarta pe geniul-bufon si cei doi isi reintra curand in sablonul rodat. Iar relatia cvasi-funtionala va mai functiona o data, pentru a dejuca planurile unui dezaxat de a invrajbi natiunile europene si a lansa un razboi mondial.

Profesorul Moriarty, interpretat de Jared Harris calm, cu doar un varf de nebunie care-i zvacneste rar, dar bine, e papusarul din umbra care planteaza bombe pentru a manipula jucatorii politici. Un“Napoleon of crime”, asa cum il flateaza Sherlock, care insa nu lasa cine stie ce amprenta in marea tapiserie de villains ai marelui ecran. Probabil ca, daca ar fi vadit mai multa imaginatie in panoplie si executie, filmul ar fi fost mai egal si s-ar fi ridicat macar la asteptarile spectatorilor mai indulgenti. Insa el, ca si celelalte roluri episodice care ar fi trebuit sa ancoreze acrobatiile perechii protagoniste intr-un fir narativ coerent, antrenant, raman in plan secund, din ciclul “ca sa fie”. Interesul amoros al lui Holmes piere inca din expozitie, aruncand, chipurile, un aer vag de razbunare asupra actiunilor acestuia, aer dublat insa de-o mai puternica forta motoare: ocrotirea celeilalte persoane dragi lui, ultima ramasa in viata – si-anume Watson.

It’s so overt, it’s covert.

Nu ca ar fi vreo urma de sentiment homo-erotic intre cei doi – nici pomeneala de o abordare chiar asa de neconventionala in viziunea lui Guy Ritchie – dar glumitele sugestive nu puteau lipsi, nu cand doua temperamente contrastante intretin o relatie atat de stransa a carei faima transcende secole. Constient ca fanii primului film vor fi ramas cu nimic mai mult decat pofta de a revedea in actiune cuplul de soc, regizorul joaca la sigur, mizand pe cei doi si eliminand rapid toate elementele perturbatoare – feminine par excellence: sus-amintita Irene Adler, ca si proaspata sotie a lui Watson, Mary, care e exilata cu forta din propria luna de miere, si inlocuita de Holmes. Impreuna cu Watson, detectivul va porni spre Paris, “the most sensible honeymoon destination of all”, unde o vor coopta pe ghicitoarea tiganca Madam Simza (Noomi Rapace, intr-un alt rol feminin neglijabil). De aici, piesele puzzle-ului cad ca dupa dictare, in formule prestabilite, dar presarate la tot pasul cu ciorchini de efecte speciale – manipularile de imagine si schimbarile bruste de viteza in aceeasi dubla sunt, in scenele de maxim angajament, mai inghesuite ca-ntr-un videoclip.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Mie Holmes, ca personaj-tip, mi-ar inspira un scenariu cu un mister incurcat, abscons de-a dreptul si nu telegrafiat din prima, cu o replica memorabila la fiecare jumatate de minut, cu o doza de amuzament indoita cu suspans veritabil si – sa ma-ntind cu gluma? – cu personaje multi-dimensionale. Din fericire pentru mine, miniseria Sherlock scrisa de Steven Moffat (intrata in al doilea sezon de curand) m-a rezolvat la toate capitolele. Si, atentie, actiunea acolo e stramutata in zilele noastre, deci chiar nu poate fi vorba de o adaptare fidela detectivului originar. Sincera sa fiu, nu ma prea intereseaza aspectul: aerul “de epoca”, prezent sau nu, are prea putin de-a face cu esecul Hollywood-ului si, respectiv, cu reusita BBC-ului.

Totusi, Guy Ritchie are in arsenal niste decoruri impresionante, care evoca Europa in prag de secol 20 – prin comparatie, deranjant de evidenta, actorii si actiunea vajaie pe repede-nainte ca adevarate produse ale mileniului 3. Prea multe batai (desi interesant construite si de-construite in slow-motion, ca prin ochii mintii lui Holmes), curse si explozii incarca vizual acolo unde miezul actiunii l-as fi preferat ocupat de calatorii labirintice prin minti ingenioase si intrigi machiavelice. In schimb, avem de-a face cu o schema banala, manevre previzibile intreprinse de Moriarty pentru – tin’-te bine! – dominatie globala. Pe-alocuri hipnotizante, miscarile camerei lui Ritchie si montajul din post-productie compenseaza pentru o poveste care nu-i deloc de nasul marelui Sherlock Holmes, si, in orice caz, e prea firava ca sa tina-n carca doua ore de film.

Desi n-ai zice ca se straduieste prea tare la cules de roluri, aici Downey Jr. imi aminteste de Johnny Depp, prim-character actor al generatiei sale – intensitatea de spital 9 pe care o imprima rolului face din acest Holmes un personaj aproape la fel de excentric ca saritii de pe fix ai lui Depp (si oare doar mie mi se pare ca Robert calare pe-un ponei seamana izbitor de mult cu Johnny-iubitorul-de-rom la volanul masinii fara scaun de sofer?). Stephen Fry face o aparitie nastrusnica, desi nu-si paraseste zona de confort, in rolul fratelui lui Holmes, Mycroft, un diplomat indispensabil Coroanei, iar celorlalti episodici nu li se da mare lucru de facut. Jude Law se chinuie (si e de neratat dansul lui pe ritmuri gypsy), dar per total arata ca o placa de rezonanta pentru Downey Jr., iar Noomi Rapace, de la care ma asteptam sa muste mai cu vana din debutul ei pe meleaguri americane, nu prea sparge gheata.

Ce spun criticii despre Sherlock Holmes: A Game of Shadows?

 A Game of Shadows iese oarecum sifonat din gura criticii, cu un 60% obtinut pe Rotten Tomatoes, si o parere generala… impartita: unii cronicari sunt mai indulgenti, apreciandu-l pe Downey Jr. dar in pofida filmului in sine, altii sunt chiar mai carcotasi ca mine, aruncand cu jocuri de cuvinte acide: “The skill level in the script is elementary school, my dear Watson.” (Kyle Smith, New York Post). Peter Travers de la Rolling Stone e suparat pe Ritchie pentru ca “l-a irosit pe Robert Downey Jr. intr-un sequel care elimina istetimea in favoarea unui dat-cu-capul neintrerupt”, iar Claudia Puig de la USA Today e iritata deja de ping-pong-ul de replici dintre Watson si Holmes, a caror relatie nu mai merge ca unsa. Punctajul celui de-al doilea Sherlock Holmes pe Metacritic.com este ceva mai scazut, 48/100, reflectand insa acelasi calificativ de “putea fi si mai rau”.

Verdictul KoolHunt.ro

N-am fost chiar deziluzionata – ca dovada, va scriu dupa o a doua vizionare, la care chiar am ras, ce-i drept scurt si doar o data. Dar nici nu sunt publicul tinta al unui astfel de popcorn-flick si, dupa ce vazusem primul Sherlock din franciza, nici nu intram la portia nr. 2 cu asteptari prea mari. Daca aveti timp de pierdut, vedeti A Game of Shadows pentru capul de afis si poate pentru cateva scene savuroase, de tête-à-tête, la propriu, intre Holmes si “raul” lui Jared Harris. Daca n-aveti timp de pierdut insa, sariti-l si vedeti mai bine miniseria britanica!