[Titlu in limba romana: Jurnalul unui iubitor de rom]

CoolRank: 7/10

– atmosfera & entertainment: 7/10

– regie: 6.5/10

– scenariu: 6/10

– actori: 8.5/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 6.8/10

Care adolescent cinefil-in-devenire nu a descoperit la un moment dat Fear and Loathing in Las Vegas, ramanand buimac dupa experienta? Eu unul sunt un exemplu clasic cu obsesia de rigoare, Gilliam oricum isi facea deja loc spre a fi regizorul meu favorit, textele lui Hunter S. Thompson le devoram cum reuseam sa le prind si Johnny Depp… e Johnny Depp.

Cum atunci sa reactionez altfel decat cu cel mai mare entuziasm la anuntul ca un al doilea film dupa un roman pseudo-autobiografic al autorului e in productie? Dupa ce am citit romanul nu mi-a ramas decat sa astept ani buni sa apara cate o poza sau o stire pe IMDb, filmul avand o productie destul de tulburata.

Poate ca aveam asteptari prea mari, poate ca nu a fost de la inceput corect sa il compar cu Fear and Loathing in Las Vegas, ceea ce nu am putut evita, dar filmul pe care l-am vazut ieri nu e chiar filmul pe care il asteptam.

Now all this might sound like some crazed hallucination, but it’s all true… I think

Anii ’60, prima dezbatere electorala televizata are loc intre Nixon si Kennedy, iar Paul Kemp (Johnny Depp), un scriitor/jurnalist american, accepta o slujba in Puerto Rico in speranta de a-si gasi vocea auctoriala. Aici se loveste de criza orasului, unde localnicii sunt tratati prost de invadatorii americani care cred ca locul li se cuvine, si distrug peisajul construind hoteluri scumpe pentru turisti grasi americani care nu fac altceva decat sa joace bowling si la casino.

Ziarul la care se angajeaza e pe calea cea buna spre desfiintare, si incercarile lui de a prezenta stiri adevarate in loc de povestioare dragute care lauda afacerile americanilor nu sunt primite cu mare caldura.

Talentul sau e curand observat de coruptul Sanderson (Aaron Eckhart) care ofera bani buni pentru colaborarea lui Kemp intr-o “afacere”, lucrurile insa se complica cand apare in peisaj frumoasa logodnica a afaceristului.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Problema principala a lui The Rum Diary e lipsa de focalizare – dupa cum poate ati observat si din rezumat, povestea urmareste diverse fire narative, nereusind sa il duca pe niciunul pana la capat. Nu e nici chiar o poveste de dragoste, nici una despre lupta impotriva coruptiei si nici una despre un scriitor in devenire. E putin din fiecare, dar niciuna de fapt, si intre ele sunt introduse momente de comedie cauzate de alcool, mai precis rom, ca doar trebuie si titlul explicat cumva.

Acest frustrant rezultat cade pe umerii regizorului Bruce Robinson, care si-a facut debutul cu propria contributie in randul filmelor cult, inimitabilul Withnail and I si How to Get Ahead in Advertising, si care dupa un hiatus de 19 ani nu doar a regizat acest film ci a si adaptat scenariul dupa romanul lui Thompson. Pentru textul de baza, ca si pentru Fear and Loathing in Las Vegas, functioneaza stilul narativ fragmentar, caci vocea lui Thompson e una captivanta si puternica, compensand pentru lipsa de liniaritate cu comentarii sociale de la cele profunde la cele ilare, dar in amalgamul de fata acea voce e pierduta, pelicula oferind putine momente veritabile de introspectie sau umor.

Dintre actori, Aaron Eckhart si Amber Heard sunt cam neremarcabili, dar asta e poate din cauza ca personajele lor par destul de fade in comparatie cu toti excentricii care domina restul filmului. In roluri secundare apar Richard Jenkins, care a fost nominalizat la Oscar anul trecut, Michael Rispoli care a mai aparut in Kick-Ass, dar cel care fura spectacolul e Giovanni Ribisi, care e de nerecunoscut in rolul unui jurnalist alcoolic cu tendinte naziste.

Colectia de ciudati e condusa de Johnny Depp, despre care mai trebuie sa zic ceva? Considerand ca tin la viata mea, am hotarat ca trebuie. Paul Kemp e mult mai putin… excentric decat Raoul Duke, celalalt alter-ego al lui Thompson, jucat tot de Depp, dar asta probabil din cauza ca aici sursa e doar alcoolul, nu o colectie formidabila de droguri. Astfel ca performanta actorului nu mai e la fel de exploziva, dar asta nu o face cu nimic mai putin buna, si m-am bucurat foarte mult ca a continuat sa redea vocea groasa si modul de a vorbi pe care le avea si in celalalt film.

Dar implicarea lui Depp in cazul de fata nu e doar pe post de actor; el e cel care l-a convins pe Thompson sa publice romanul in 1999, desi il scrisese cu aproape 40 de ani inainte, el a luptat pentru ecranizare, oferindu-si propria firma de productie, si el l-a scos pe Robinson de la “pensie” pentru regie; o pasiune si dragoste pentru material care se vede si in actorie.

Ce spun criticii despre The Rum Diary?

Metascorul pentru The Rum Diary se ridica la 56 din 100 bazat pe 37 de recenzii in timp ce cele 140 de recenzii colectate de rottentomatoes pentru acelasi The Rum Diary ajung la media de 51% fresh.

Dan Brightmore de la Little White Lies crede ca e printre cele mai bune filme ale lui Depp, parere intarita de P. Wilding care crede ca e un film amuzant despre un scriitor care isi gaseste picioarele. Pe de alta parte, cei de la Daily Telegraph cred ca filmul se tareste doua ore cu rotile dezumflate si Peter Bradshaw e complet dezamagit de actoria lui Depp despre care spune ca in ciuda talentului nu reuseste niciodata sa para beat sau speriat sau agitat.

Pentru fiecare critic care lauda un aspect al filmului e cel putin un alt critic care denunta acelasi aspect, asa ca parerea va trebui sa v-o faceti singuri.

Verdictul KoolHunt.ro

Filmul incepe cu o scena in care Kemp se trezeste mahmur intr-o camera de hotel devastata, cam derutat in privinta intamplarilor ce au avut loc inainte; e o imagine destul de asemanatoare cu cea a spectatorului de dupa film; dar, dupa cum mahmureala vine dupa o betie nebunatica, si aici e vorba despre un film entertaining, si care merita vazut, chiar daca nu si-a ocupat un loc printre filmele cult. Cat despre fanii Depp, Robinson sau Thompson, pe acestia nu ii va opri nimic din a vedea filmul.