Home » Acum la cinema, cinema, Filme, TIFF 2012

Despre oameni si melci – Libertate, inocenta si nesabuinta

10 September 2012 scris de 6 comentarii

CoolRank: 9/10

– atmosfera & entertainment: 9/10

– regie: 8/10

– actori: 9/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 7.7/10

Regie: Tudor Giurgiu An: 2012
Actori: Monica Birladeanu, Andi Vasluianu, Robinson Stévenin Genul: comedie, drama

 

Inca un semn ca cinematografia romaneasca isi recapata statutul de “placuta la vedere” si renunta incet, dar sigur, la stilul filosofic si nu prea al Noului Val Romanesc, marcat de profunzimea searbada si lipsita de consistenta a “ciorbismelor” cu care ne-a obisnuit (si plictisit) in ultimii ani. Filmul Despre oameni si melci nu face parte din categoria “inca un film inspirat de comunism”, desi surprinde un crampei din existenta romanilor aflati la granita dintre epoca fostului regim totalitar si haosul organizat in care inca traim.

Regia si scenariul sunt prezentate intr-o maniera diferita, astfel incat produsul final este o comedie foarte reusita. Pe langa faptul ca in acest film se intampla ceva, acel “ceva” este prezentat intr-un stil seducator, amuzant si candid, care te tine in scaun pana la final si-ti arata verde-n fata viata si oamenii, asa cum sunt ei.

George Petrescu (interpretat de Andi Vasluianu) este un muncitor din Campulung Muscel, care-si duce traiul alaturi de sotia si fiul sau, elev la scoala primara. In oraselul industrial de provincie nu prea sunt perspective, iar toata lumea cunoaste pe toata lumea. Baiat guraliv si descurcaret, George este liderul de sindicat care se bucura de farmecele Manuelei (Monica Birladeanu) atragatoarea secretara a directorului fabricii (Dorel Visan). Spre nefericirea lui George, totul iese din rutina calduta atunci cand vin doi francezi, tata (Jean-François Stévenin) si fiu (Robinson Stévenin), din specia “investitorului strain”, care doresc sa cumpere pe mai nimic intreaga uzina pentru a o transforma in fabrica producatoare de conserve de melci. Gica prinde exact momentul in care uzina ARO, la care majoritatea barbatilor din oras erau angajati, intra in faliment, insa nu se da batut in fata vicisitudinilor si are un plan bine definit, pe care il si pune in aplicare cu nonsalanta si curaj pentru a salva situatia.

“Vivre à même l’éternité, c’est vivre au jour le jour” – Emil Cioran

Romania, inceput de toamna a anului 1992. Suflul occidental se simte din ce in ce mai pregnant pe fondul atmosferei statute respirata de un intreg popor tinut timp de cateva decenii in bezna socialismului, ajuns acum o natiune debusolata si alienata precum o cartita oarba scoasa la lumina si incapabila sa se coordoneze. Cine nu-si aminteste cu nostalgie de acea “varsta a inocentei” in care clipurile publicitare pentru orice nou produs (vestic) de pe piata ne induceau o stare de extaz mistic prin simplul fapt ca le vedeam pe postul national, ca pe o Fata Morgana intangibila, pentru ca, de cele mai multe ori, produsele respective erau mult prea scumpe pentru buzunarul romanului de rand, ori de primul concert al lui Michael Jackson, cel mai mare superstar planetar aflat in apogeul gloriei, care tocmai aterizase la Bucuresti – eveniment de dimensiuni aproape istorice – ori binecunoscutele bauturi racoritoare “TEC” in culori nefiresc de stridente, care au cladit averea primului miliardar din Romania?!

Aceste elemente cu conotatie proustiana ne trezesc amintiri dureros de indepartate, dar nu atat ca valoare temporala efectiva, ci ca varsta spirituala: urma curand o cadere demna de Icar, o maturizare fortata care va deforma, in scurtul ei parcurs, spiritul romanilor, optimismul, inocenta, solidaritatea si cam tot ce avea inca intact renumita “omenie” romaneasca in momentul caderii “Cortinei de Fier”. Iar in timp ce intreaga natiune isi traia o noua adolescenta in care redescoperea lumina libertatii, in tenebre zaceau niste “baieti destepti”, cu suflete cinice, reci si, mai ales, diabolice, care planuiau sa-si croiasca drum cu coatele spre varful ierarhiei sociale si economice calcand pe cadavrele celor multi, carora iluzoria fericire le-a indus o stare halucinanta. Urma curand o alta epoca intunecata – parca si acum auzim ecourile cliseului “Nu ne vindem tara!” – cea in care Romania a fost adusa in sapa de lemn, in care toate resursele au fost vandute pe o nimica toata, sistemul a devenit aproape falimentar.

Astfel sunt surprinse si personajele dirijate de Tudor Giurgiu, la extreme, trecand in tromba prin evenimente abrupte, marcante si irepetabile.

Filmul Despre oameni si melci (oare de ce titlul acesta duce cu gandul la John Steinbeck?!) este o fotografie de arhiva, un cadru al contemporaneitatii prezentate realist, in tuse tragicomice, cu nuante puternice de umor romanesc pur, pus in valoare prin replici istete si situatii absurde, demne de “stirile de la ora 5”. De altfel, subiectul a fost inspirat dintr-o stire bombastica, aparuta in ziar, prin care se anunta ca muncitorii de la ARO vor sa-si salveze uzina de la faliment donandu-si sperma la o clinica particulara de planning familial. In realitate, stirea a fost doar motiv de bascalie in cercurile restranse, insa a constituit punctul de inspirtie pentru noul film al lui Tudor Giurgiu.

Sunt preferati studentii danezi!

Nu, nu este un film despre avorturi, prostituate fortate de viata grea, nevroze comuniste si alte astfel de clisee. Este pur si simplu un film la care te uiti cu placere, care te trece printr-un carusel de emotii, de la nostalgia amaruie, la exuberanta, si care te face sa izbucnesti in ras la fiecare schimbare a secventei.

Liderul de sindicat, George Petrescu, muncitor in fabrica ARO, vanduta pe degeaba unor investitori francezi, ii indeamna pe colegii lui sa salveze uzina de la faliment, mergand in Timisoara pentru a-si dona sperma unei clinici de fertilizare in vitro. Pentru fiecare recoltare vor primi 50 de dolari, insa e musai sa fie viabila!

Initial toata lumea e refractara, dar se dau toti pe brazda si se incoloneaza in fata clinicii. Evident, sotiile domnilor sunt scandalizate si ranite in orgoliu, simtindu-se “inselate” pentru ca sotii lor “lucreaza pentru export”.

Dar toate eforturile sunt in zadar, deoarece “ARO” este condusa de o “vulpoi batran” – jucat magistral de Dorel Visan – directorul corupt, dezinteresat si snob, un fals intelectual care cerseste admiratie citand profunzimi cioraniene scrise in palma, pentru ca nu le poate retine altfel. Acesta bate palma cu francezii si vinde fabrica, fara a-i anunta in prealabil pe angajati. Fiul lui George, Viorel (Albert Dima), primeste o bataie la scoala din cauza atmosferei facute in oras de tatal sau, iar sotia Ana (Andreea Bibiri), nemaisuportand tensiunile cauzate de infidelitatea lui vadita, isi face bagajele, il ia pe Viorel si pleaca inapoi la mama acasa.

Ca si cum lucrurile nu sunt suficient de descurajante, ba chiar degradante, amanta lui George, Manuela, incepe o idila cu Olivier, fiul investitorului, moment subliniat perfect in secventa din clubul de Bingo, purtand timbrul Claude Lelouch/Nouvelle Vague.

Despre oameni si melci rememoreaza o etapa din istoria recenta a Romaniei, pe cat de incerta, pe atat de plina de ideal si avant. Primii cativa ani de dupa caderea comunismului au insemnat pentru multi dintre cei care au trecut prin acea experienta un moment plin de inocenta si optimism precum ale unui copil care il asteapta pe Mos Craciun, insa totul neproductiv, sterp si fara fundament. Si, din pacate, lumea s-a trezit cam tarziu… Iar acea etapa idilica si-a luat zborul, exact ca in imaginile de arhiva in care il revedem pe Michael Jackson decoland de pe Aeroportul Otopeni, lasand in urma doar amintirea unor clipe pline de magie si nostalgia ca, odata, nu foarte demult, acea magie ne-a apartinut.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Jocurile de sharf si interpunerea frecventa a planurilor-detaliu cu melci, aceasta creatura androgina atat de neinteleasa, pentru unii dezgustatoare, pentru altii o adevarata delicatesa – leitmotiv al filmului – precum si dialogurile savuroase, fac din filmul Despre oameni si melci o creatie care te unge pe suflet. Chit ca, pe ici, pe colo, se mai simte cate o umbra a prezentului imposibil de evitat, Tudor Giurgiu merita sa i se acorde credit si pentru cadrele atente in care a facut tot posibilul sa surprinda atmosfera post-totalitara, a carei fata este, acum, cosmetizata fortat, in incercarile hei-rup-iste ale edililor urbelor de a sterge uratul cultivat pana la refuz in “Epoca de Aur”. Scenografia este “cruda”, te transporta direct in acea etapa a kitsch-ului absolut, unde din decor nu lipsesc decat pestele de sticla de pe televizor si statueta de gips a cobzarului.

Filmul incepe in forta si ni-i prezinta pe cei doi protagonisti, George si Manuela, in toiul unei scene toride de sex ce se deruleaza fix pe acoperisul deprimant al fabricii, iar de aici actiunea isi urmeaza cursul firesc, nelasandu-ne prada plictiselii. Ovatiile revin si scenei cu pricina, deoarece este probabil una din cele mai bine realizate astfel de momente din cinematografia autohtona.

Masa de actori – mari actori – care interpreteaza muncitorii, colegii lui George, nebarbieriti, sleampeti, cu expresii indobitocite, purtand uniforme cernite si vorbind intr-un argou libidinos sunt de un realism autentic si impresionant. Dintre ei se diferentiaza liderul Petrescu, un barbat in floarea varstei in care clocotesc hormonii, un John Doe al Romaniei lipsit de distinctie si capacitate de autoslefuire, dar plin de indrazneala, descurcaret, carismatic pentru colegii lui, pe care reuseste sa-i scoata din starea de lehamite atavica si renuntare ancestrala – caracteristici tipice romanului contemporan – conducandu-i catre un tel de-a dreptul imbecil, la care nimeni care n-ar suferi de o naivitate funciara n-ar adera vreodata; Manuela (Monica Birladeanu), fata apetisanta, prezenta in orice intreprindere, evident pe un post care-i confera o cat mai mare apropiere de director, cu permanentul ei si umerasii à la anii ’80, precum si directorul – o bruta inculta, semidocta, tradatoare si fara scrupule, cu naravuri de fost turnator – toti fiind arhetipuri umane intalnite la tot pasul si imagini in oglinda ale unor indivizi pe care ii cunoastem prea bine, sunt pusi in lumina cruda a realitatii, insa nu la modul in care se cere sa arunci cu rosii stricate in ei, ci intr-un mod savuros si ironic. Filmul Despre oameni si melci are inocenta lui È pericoloso sporgersi si un umor reinventat, de calitate, cu trimiteri culturale.

Ce spun criticii despre Despre oameni si melci?

“Am vrut sa fac un film mai lejer, un film apocaliptic, mai light. […] Trebuie sa ne recastigam un pic publicul; nu cred ca am facut un film epocal pentru istoria cinematografiei, dar cred ca am facut un film aproape de suflet”, precizeaza regizorul Tudor Giurgiu cu modestie. Cat de epocal va fi, sau nu, ramane de vazut, insa este un film prin care recastigarea publicului se va bifa.

“Filmul Despre oameni si melci, de Tudor Giurgiu, aplaudat la scena deschisa la Anonimul”, anunta Evenimentul zilei la inceputul lunii august.

“Propunandu-si sa realizeze un film romanesc de public – formula care a ajuns, din pacate, sa desemneze o contradictie in termeni – fara a avea pretentia sa faca, in acelasi timp, un produs pentru circuitul festivalier, regizorul/producatorul apeleaza la locuri comune/situatii familiare din filmele straine de gen: introducerea protagonistilor ex-abrupto, in toiul actiunii; donatia facuta in deja bine-cunoscutul borcanel cu capac rosu; secventa de karaoke, aici pe muzica lui Dan Spataru, cu Manuela si francezul in lumina reflectoarelor, si cu invitatul special Puya, intr-o aparitie episodica; flirtul romantat, à la Un homme et une femme, din sala de Bingo; discursul mobilizator, livrat cu impetuozitate de Gica.” (Film Reporter).

“Scenariul, scris de Ionut Teianu, se zbate intre replici fade si momente care ar face o impresie mai buna in scurt metraje, insa Despre oameni si melci are destula energie pentru a mentine interesul publicului.” (cf.  http://cineuropa.org)

Indiferent de rafinamentul gustului personal, se pare ca opinia unanima este ca filmul Despre oameni si melci are toate ingredientele unui succes de casa.

Verdictul KoolHunt.ro  

Filmul Despre oameni si melci este, intai de toate, un film pentru public. Atat pentru acel segment a carui copilarie sau adolescenta suna in acordurile lui Julio Iglesias, a celor care stiu ce insemna sa fii roman “pe vremuri”, dar si pentru cei care nu inteleg ce inseamna fervoarea de a te imbulzi pe garduri si in copaci ca sa-l asculti live pe Michael Jackson, pentru ca nu ai prins un bilet direct pe stadion. Categoric, verdictul este: vedeti acest film si veti fi transportati inapoi, “in cautarea timpului pierdut”!

6 comentarii »

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*