CoolRank: 8.5/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 9/10

– actori: 9/10

– scenariu: 8.5/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 7.8/10

Initial, nu vezi cel mai recent film al lui Lars von Trier depasind conturul: cand un montaj in slo-mo, pe Wagner, ne intampina cu tablouri noi si vechi (Pieter Bruegel cel Batran), simti déjà-vu-ul. Curand, insa, pleosc, in moalele capului, un cadru parca rupt din Tree of Life, si-ti sare o spranceana – asta daca nu stii dinainte ca filmul apocaliptic isi ia numele de la o planeta fictiva care ameninta Pamantul, ca, altfel spus, auteur-ul imita miscarile lui Armageddon & co.!

Eram foarte invidioasa pe cei care au intrat la Melancholia fara niciun ochi razant pe-un trailer, fara zumzetul de scandal care persista de la Cannes incoace, fara sa-i fi citit declaratiile lui von Trier in interviuri mii. Dar mi-am golit rapid mintea – pentru ca pe ecran Bruegel-ul se basica, ca ars de-o flama, si mi-am amintit ca un von Trier e, mai mult decat suma barfelor de festival sau a spoiler-elor din sinopsis, o gustare pentru ochi.

Justine: I smile and I smile and I smile… Claire: You’re lying to all of us!

Deci stiu ca nu va stric nicio clipa din cele doua ore si un sfert daca va spun in linii mari care e rama alegoriei – la regizorul danez mereu e rost de-o alegorie. Sub umbrela asta, la nivel narativ, povestea care se declanseaza imediat dupa montajul hipnotic din prolog e spintecata in doua capitole, cate sunt si surorile care vor ocupa fiecare o felie. Melancholia este un biscuitel Oreo unde crema e melancolica – cu dublu sens. Depresia lui Justine (Kirsten Dunst) se manifesta treptat in felia ei, dar o inghite cu totul abia in portiunea surorii Claire (Charlotte Gainsbourg). La randul ei, Claire este prea ancorata in realitate ca sa se complaca in asa balast sentimental, dar o melancolie mai palpabila joaca un rol la fel de central si in viata ei ordonata, unde ia forma planetei Melancholia, cu o traiectorie greu de prezis, care s-ar putea, sau nu, intersecta cu Terra.

Pana la turnura SF, filmul imbraca straiele unui indie preocupat de-o nunta, cu multe dintre cliseele genului insirandu-se la apel, sensibil deformate in raza de actiune a lui von Trier. Proaspat casatoriti, Justine si Michael (Alexander Skarsgård) trec prin niste hartoape pana sa ajunga, cu intarziere dar bine dispusi, la receptia propriei nunti, organizata de sotul lui Claire, John (Kiefer Sutherland) in conacul lor maiestuos. O initiativa care l-a costat o avere frumusica – dupa cum se grabeste el sa-i aminteasca lui Justine – aruncata pe aranjamente stas, decor si planificator de nunti (Udo Kier, intr-o permanenta pasa proasta, a profesionistului subminat de clienti dementi). Petrecerile de asa amploare sunt, desigur, afaceri cu rata de succes imprevizibila, iar John incearca din rasputeri sa o tina pe-a sa pe sine, si pe familiile implicate, in frau.

The Earth is evil. We don’t need to grieve for it. Nobody will miss it.

El, singurul din toata adunarea dotat cu un cap bine-nsurubat pe umeri, isi concentreaza atentia pe socrii (veninoasa Charlotte Rampling si John Hurt, plecat cu sorcova) dar curand capituleaza: “Is everybody in your family stark raving mad?!” ii reproseaza sotiei – pana si noi, dupa jumatate de ora in mijlocul lor, recunoastem redundanta intrebarii. Dar cea mai enigmatica dintre prezentele relativ arhetipal nevrozate este Justine, a carei poleiala de entuziasm la-nceput de viata-n doi se destrama rapid pe masura ce inaintam in noaptea festiva. Agasata de prezenta sefului sau, Jack (Stellan Skarsgård), care o tot preseaza sa conceapa un slogan in toiul propriei nunti – nici ai nostri n-au asa tupeu! – ea se descotoroseste de argatul lui, Tim (Bray Corbet, din primul meu film preferat, Mysterious Skin), si apoi de job cu totul, si in fine, prinzand gustul je-m’en-fiche-ismului, de verigheta cu totul. O reintalnim in al doilea act, daramata total si luata sub aripa de Claire. Aici, dinamica relatiei care le leaga cade sub incidenta evenimentului-vedeta, survolarea planetei Melancholia: fiecare raspunde diferit, diametral opus, la intrebarile logice (pentru asa circumstante inedite), “Si daca ne izbeste? Si daca ne inghite?”

Despre actori si regie ce se poate spune?

Stim totusi din oficiu ca avem de-a face cu un un film de arta si nu un SF apocaliptic – prologul are grija sa ne calibreze pulsul, iar apoi, pe tot parcursul, filmarea dezechilibrata, care nu cauta senzationalul, ci expresiile, in cadre stranse, ne-o confirma: Lars von Trier ne coace un altceva, inca unul intr-o filmografie doldora de ele. Acompaniata de o tensiune si un vajait ca de sange intre tample, chiar si actiunea primei parti fierbe mult pana sa dea in clocot. Ca o mare calma, in asteptarea furtunii perfecte, filmul are o curgere realista, foarte rar semnalata ca “cinematica” de cate-o explozie sonora Wagner-iana. De fapt, atmosfera de lenevire in puf, de trai linistit, confortabil, la tara, te leagana incet si familiar – cel putin pentru mine, care vanez refugiile bucolice din filmele europene, mai ales frantuzesti (Le marriage à trois sau Non ma fille, tu n’iras pas danser).

Daca banchetul din Melancholia imprumuta un aer de found-footage de la genul omonim si arhi-rasuflat, ciocnirile dintre invitati – clisee in filme similare d.p.d.v. tematic – sunt insolite, à la von Trier, iar multe dialoguri sunt nenaturale, lacunare, ca pentru a accentua lipsurile unei lumi superficiale (apropo, regizorul si protagonista sunt depresivi notorii). Iesirile lui Justine (o Bertha Mason a familiei) nu intra in niciun tipar, regizorul ni le serveste fara explicatii, dublate doar de referinte picturale: printre “notele de subsol” care impanzesc traiectoria ei de la zambet fals la fata impietrita-n cearcane, sunt recognoscibile Doamna din mare a lui Munch, Ophelia lui John Everett Millais si alte-asemenea. Intr-o oarecare – voita, poate? – armonie cu stilul pre-rafaelitilor, imaginea lui von Trier abunda in culori intense cand Justine evadeaza in natura, sufocandu-se in schimb pe tonuri gri in realitatea pragmaticei Claire.

Alunecarea de la noaptea chefliilor la acalmia asurzitoare a vilei care se instaleaza in al doilea capitol se face relativ lin, prin prisma unor interpretari desavarsite. Daca in ceea ce-o priveste pe Gainsbourg puteam ghici ca, reluand parteneriatul cu von Trier dupa Antichrist, nu va dezamagi, performanta lui Dunst, premiata de altfel si la Cannes, salta nivelul actoriei tocmai pentru ca nu ne asteptam sa o faca. In ciuda preconceptiilor, atat ea cat si restul cast-ului american dau o replica in forta europenilor (tanarul Skarsgård, suedez americanizat, joaca o cantitate neglijabila, amorezat ca un catelus si zambind naiv dintr-o postura ingrata, o identitate de nerecunoscut pentru fanii True Blood!). “Vina”, desigur, ii apartine regizorului, care o asalteaza pe Justine cu ocheade si atentie – poate la fel de insistent ca tot restul petrecaretilor, dar in spatele scormonelii lui simtim intentii mai “nobile”.

El nu-i cere nimic, ii da ocazia sa se exprime liber, in afara ritualurilor sociale, asa ca transformarea ei sub influenta Melancholiei apare negru-pe-alb ca o renastere din cenusa petrecerii (si a statutului incipient de nevasta) ratate. Pe principiul vaselor comunicante, cand Justine isi descopera adevaratul sine, lui Claire i se darama realitatea pe care credea ca o stapaneste. In vreme ce Justine se arata blazata, indiferenta, detasata in fata dezastrului iminent, sora ei, liantul familiei si ingrijitoarea par excellence, se lasa in voia panicii frenetice. Daca eram intr-un film SF get-beget, nu una, ci sase miliarde de inimi cat un purice ar fi fost parte din decorul standard – alaturi de anunturi apocaliptice pe televizoare cu purici, de negasit in vila izolata a lui John. Dar in universul inversat al lui von Trier, Gainsbourg este “ciudata”, compatimita pentru ca avea impresia ca normalitatea ei e sustenabila. Intr-un asemenea context antipodic, cand singurul eveniment tandru si veridic, conform cu firescul lumii noastre adica, transpare la final, da drumul cortinei sa cada peste film ca o ghilotina.

Ce spun criticii despre Melancholia?

Ca orice film arthouse, Melancholia se bucura doar de atentia elitei criticilor, cel putin pana acum, inaintea lansarii de peste ocean din noiembrie – 25 dintr-un total de 31 agregati pe Rotten Tomatoes il clasifica fresh, punandu-se de acord pentru un scor final de 81%. Site-ul Metacritic ii triaza si mai drastic, descoperind doar doua aprecieri online, ceea ce evident nu se-aduna de o nota. Insa, din patura subtire de pareri, le depistam cu usurinta pe cele din trend-ul pozitiv, incarcat cu formulari laudative fata de von Trier si Dunst: “o uimitoare profunzime a viziunii” spune Lisa Schwarzbaum de la Entertainment Weekly; Kim Newman de la Empire observa “o regie indrazneata, frumoasa, chibzuita, si poate perechea perfecta pentru The Tree of Life pe un afis bipolar”; in fine, Drew McWeeny anunta pentru cititorii HitFix ca “Dunst realizeaza cea mai buna interpretare a carierei sale in acest film, navigand intr-o paleta larga de nuante, de parca ar fi simplu ca buna-ziua”.

Verdictul KoolHunt.ro

Un must-see fara doar si poate, o experienta exploziva dar nu Hollywood-iana ci mai eficace in surdina, continuta intr-un tablou intim, explorata lent, simbolistic, si animata de un joc de glezne al psihologiilor umane. Ia-ti inima-n dinti pentru acest “ghem de lana gri”, si, mai ales daca esti o fire empatica si aventuroasa, simte din plin: ce-ti insinueaza Melancholia pe sub piele e dirijat ca o racheta, iti va bantui visele, neuronii si intestinele.