Ne cuplam la primul fulger care cumva, intamplator (online, mai nou), ocoleste lumea din jur, ne gasim dupa o prea lunga cautare, extenuati si prada resemnarii aferente si stam in relatii din confort. Apoi, mergem la film, ca sa credem pret de-o clipa, doua, in iubirea coup-de-foudre, durabila, in magia unui “ceva” transcendental care nu da doi bani, daramite doua inimi, pe sanse, potriviri zodiacale sau pronosticuri. Cu toate astea, am o profunda apreciere fata de cuplurile pe care le intalnesc in afara salii de cinema. Le admir disponibilitatea de-a face compromisuri, de-a ignora absenta fluturasilor si-a se forta intr-o armonie absolut necesara usurarii si normalizarii existentei. Nu poti sa te-apuci sa judeci oamenii pentru ca nu fac parte din acel 1% care inspira poetii, romancierii, scenaristii – pana la urma, e greu sa existi de unul singur; iar personalitatile sunt, in marea lor majoritate, ajustabile.

Desigur, odata cu trecerea timpului, se instaleaza rutina, care semnaleaza apropierea turului doi – momentul nuntii, dictat de logica societatii sau de apropourile anturajului. Moment care, spre marea bucurie a subsemnatei, e la fel in viata ca-n filme – groaznic. Grozav si toate cele, dar groaznic pana-n maduva oaselor de-nsuratei. Chiar si cea mai blazata dintre inimi tresalta la gandul ca omenirea isi mai pune inca problema fericirii, si-a infinitului numar de strachini in care pot calca de-a lungul unui infinit numar de ani perechile trase la indigo sambata-n biserici. Ca atare, sigur ca cineastii vor profita din plin de magnitudinea momentului, il vor exacerba si-l vor exploata pana la epuizarea tuturor variantelor de esec nuptial – incepand cu viitorul mire si-ale sale picioruse reci, pana la pregatirile si repetitiile si nervii cu care familiile implicate isi incastreaza odraslele in frica*.

*Inima blazata rade-n hohote la gandul ca frica si gravitatea subiectului, sunt complet nejustificate de cand s-a inventat avocatul de divort.

The Romantics (2010) – Lectia #1: Intrebarile pe care ti le pui in prag de nunta nu sunt “Stie sa gateasca?” sau “Poate sa ma intretina?”, ci, pe limba surioarei Minnow (interpretata de Dianna Agron): “Does he make you feel beautiful?”, “Does he make you feel safe?” si “Does he make you feel special, like you’re his most interesting person?”. Cu scuzele de rigoare pentru contingentul masculin, perspectiva e una a sexului frumos, iar fortele-narmate cu cromozomul Y apar fie sub papuc de femeie, fie inmuiate si contaminate de dictatura estrogenului. Aceasta si alte note sunt date de Galt Niederhoffer, multitaskera 3-in-1: scriitoarea romanului, scenarista adaptarii si regizoarea. Ea realizeaza un film cu soundtrack si tonalitati de indie, un film bun – desi pe-alocuri prea carpit prin punctele esentiale cu scene-tip trecute demult in registrul cliseelor – despre participantii la o nunta peste care planeaza dezastrul.

Mirele, Tom (interpretat de Josh Duhamel), este un doctorand in Literatura innebunit dupa domnisoara de onoare Laura (interpretata de Katie Holmes) dar aproape convins ca s-ar ticni pe bune daca ar lua-o de nevasta. In schimb, o alege pe Lila (interpretata de Anna Paquin), o WASP-erita care il domina fara a-l sufoca. Problema este ca prietenii cuplului, invitati sa ii conduca la altar in ziua cea mare, sunt fostii lor colegi de universitate, niste “romantici” pe deplin constienti de schimbul de parteneri din grupuletul lor vesel, si deloc dispusi sa abandoneze practica. Restul problemelor, cele de productie, isi au originea in distributie, o adunatura cu ceva rasunet, dar deloc in concordanta cu cerintele unui asemenea scenariu.

Margot at the Wedding (2007) – Lectia #2: Nuntile nu-s momentul propice pentru reuniuni atat de incarcate de frustari mocnite si backstory incat anuleaza tot avantul ocaziei fericite. Pe de-o parte, folosirea unui eveniment major din viata ca pretext pentru re-deschiderea unei linii de comunicare cu o sora instrainata si insuportabila poate fi o idee buna; pe de alta, socoteala de-acasa are mari sanse de-a esua lamentabil cand mizele sunt de ordinul fabulosului, mai ales intr-una din vinietele lui Noah Baumbach. MatW este inzestrat cu imaginea cenusie, shaky-cam-ul si dialogul realist care imbraca toata filmografia lui intr-o limpezime indigesta, dar necesara povestilor incomode de familie.

Pauline (interpretata de Jennifer Jason Leigh) isi planuieste nunta cu Malcolm (interpretat de Jack Black, intr-una din bine executatele lui distantari de la personificarea clovnului care ii stirbeste credibilitatea), subestimand influenta unei firi superioare si critice ca cea a invitatei principale. Sora ei, Margot (interpretata de Nicole Kidman), oricat de bine intentionata – premisa sine qua non a oricarui love-and-hate familial de calitate – nu se poate abtine de la comentarii deplasate pe marginea alegerii lui Pauline. Si nu numai: subiectele atacate de ea, in ambele sensuri ale cuvantului, sunt diverse, premeditate si conjuncturale deopotriva. Baumbach propune o relatie dezaxata cu tatal, drept cauza a comportamentului ei, dar nu arunca toata stricaciunea in spinarea lui. Mascandu-si dezaprobarea doar rar si nu foarte convingator, sora intriganta “crede ca toata lumea e autista” si se simte persecutata, desi monopolizeaza toata atentia – isi insala sotul, seamana zazanie intre Pauline si Malcolm, si, pana la urma, aproape ca darama tot in jur.

The Wedding Date (2005) – Lectia #3: Cand un playboy iti impartaseste mecanismele secrete ale inimii de femeie, nu strica sa-i dai crezare, mai ales ca esti la o nunta peste hotare, complet in afara zonei tale de confort, si deci vulnerabila ca un buretel fata de factori straini si lovituri peste ceafa. Iata intelepciunea sculptatului Yoda-Adonis de serviciu, pe numele lui de scena Nick: “Every woman has the exact love life she wants […] when you’re ready to let go, to be un-single and un-miserable, you will.” TWD este un film mai a l’anglaise decat ar sugera-o tara de origine si actorii americani – sigur ca, in acelasi timp, este fix ce pare: o ecranizare tip chick-flick dupa o carte tip chick-lit, cu actori de clasa B in fata camerelor si femei-carmaci in spatele lor.

De obicei, regret timpul pierdut pe comedii care se dovedesc a fi exact la fel de superficiale ca suma indiciilor de pe IMDb, dar din cand in cand o distributie aleasa pe spranceana – pentru rolurile de pe pagina, daca nu neaparat pentru interpretari de Oscar – si un scenariu usor-curgator ca un basm modern sunt atat de manipulatoare ca ma dau batuta. O reactie probabil tipic feminina, de care m-am saturat sa ma dezic. Carierista Kat (interpretata de Debra Messing), dezamagita-n dragoste, angajeaza o escorta masculina sa o urmeze peste ocean la nunta surorii sale Amy (interpretata de Amy Adams), pe post de iubit. Nick (interpretat de Dermot Mulroney) este instruit sa pacaleasca familia londoneza si sa starneasca gelozia fostului logodnic al lui Kat, actualmente cavalerul de onoare, Jeffrey. Cum intre “de fatada” si “pe bune” nu-i decat un pas, Nick si Kat duc prefacatoria la consecinta ei “logica” – dupa logica filmelor – insa rom-com-ul ia si niste intorsaturi interesante, care satisfac si care indulcesc o experienta altfel destul de sablonarda.

Rachel Getting Married (2008) – Lectia #4: Prea multa pregatire, pe prea multe fronturi, aduce cu sine asteptari nerealiste, cand, de fapt, o nunta e cu atat mai stresanta si sortita dezastrului cu cat dinastiile implicate, si pretentiile emise, sunt mai numeroase… si muzica-i mai eclectica. America se mandreste cu statutul ei de “melting pot” cultural, recunoscut la nivel international, iar filmul lui Demme surprinde in amanunt haosul kitschos care rezulta cand multitudinea de influente, traditii si tipologii umane se aduna sub acelasi acoperis de cort nuptial. Ca atare, experienta RGM a fost pentru mine, mai presus de orice altceva, un maraton extenuant de ploconeli exagerate, presarate din cand in cand cu izbucniri si palmuiri si lacrimi – un amalgam absolut insuportabil, dar firesc cand fericitul cuplu se intinde mai mult decat il tine plapuma. Chiar si fara problemele iscate de surioara miresei, reabilitata dar nicidecum iertata, nunta din RGM e un dumicat care cade greu la stomac.

Kym (interpretata de Anne Hathaway) se intoarce acasa dupa cea mai recenta perioada petrecuta la clinica de dezintoxicare, iar regizorul Jonathan Demme o urmareste la tot pasul cu handheld-ul. Nu e singurul: toti membrii familiei si toti prietenii celor doua clanuri, invitati sa ia parte la nunta surorii “reusite” (Rachel din titlu, interpretata de Rosemarie DeWitt), calca-n varful degetelor in jurul oii negre, sperand ca venirea ei sa nu smuceasca de pe sine tot evenimentul. Kym navigheaza cu dificultate prin casa familiei, devenita un roi zgomotos de oameni si muzica, si se implica in activitatile premergatoare serii festive, exorcizand din demonii trecutului prin confruntari acerbe cu Rachel sau partide de sex cu Kieran (Mather Zickel), cavalerul de onoare. Pana la urma, surorile se iubesc, in ciuda cuvintelor spuse la manie, a greselilor si-a acuzatiilor usturatoare – insa reuniunea lor e atat de evident un ghimpe in coasta tuturor ca abia poti sa respiri pe tot parcursului filmului, de frica unei coliziuni nucleare.

Made of Honor (2008) – Lectia #5: Un Dr. Hunt cu accent si castel scotian e mai de vis ca un McDreamy fanfaron de Manhattan; totusi, cu fisa picata si un strop de noroc, orice domnisor de onoare, oricat de-american, poate face rocada cu mirele in ceasul al 11-lea.

Bride Wars (2009) – Lectia #6: “A wedding marks the first day of the rest of your life.” Inainte sa lasi ceremonia in grija unei pitzi cu credit nelimitat si aere de printesa, asigura-te ca a percutat pana la punct – viata merge mai departe, cu prietenii, sotul si telurile pe care ideal ar fi sa le mai aiba si dupa nunta.

In & Out (1997) – Lectia #7: Consuma relatia inainte de noaptea nuntii – pana si un popa catolic te va inghionti in pat cu logodnica, mai ales daca esti un profesor de engleza efeminat si umbla vorba prin oras c-ai fi gay.

Runaway Bride (1999) – Lectia #8: Inainte sa se marite (din nou), orice mireasa in serie atinsa de co-dependenta cronica trebuie sa-si puna o intrebare cruciala – “How do I like my eggs?”