[Titlu in limba romana: Stralucirea eterna a mintii neprihanite]

CoolRank: 9/10

– atmosfera & entertainment: 9/10

– regie: 10/10

– actori: 10/10

– scenariu: 9/10

– montaj: 10/10

Nota IMDb: 8.5/10

V-ati dorit vreodata sa puteti sa va treziti ca dintr-un vis din viata voastra, si sa alegeti cu ce amintiri ramaneti mai departe? Gafele facute – eliminate de tot, replicile destepte care iti vin in minte prea tarziu – livrate spumos in cursul conversatiilor, si un curs lin al intamplarilor. O dulce navigare spre un taram linistit si fericit. Da, cam acum ar fi momentul sa ma trezesc si eu.

Titlul filmului, Stralucirea eterna a mintii neprihanite, e luat dintr-o poezie a lui Alexander Pope, “Eloise to Abelard”, care are ca tema tot o poveste de dragoste impartasita, dar de-a dreptul tragica – un amor scandalos intre un profesor vestit de 38 de ani si eleva sa de 18. Ales pentru ideea de impacare cu sine si serenitate a mintii atat de mult cautate de personajele din film, versul ofera exact imaginea visului extrem de improbabil de atins – in explorarea caruia pornim, poate totusi…

The procedure IS brain damage, but it’s on a par with a night of heavy drinking. Nothing you’ll miss.

Intr-o dimineata cetoasa si mohorata de februarie, il vedem pe Joel, care s-a invoit de la munca (toxiinfectie alimentara, da…asa cred) pentru ca e Valentine’s Day si e singur. Desi nu se considera o persoana impulsiva, ia trenul sa se duca la Montauk, pe plaja, si o intalneste pe Clementine, o tipa plina de viata si cu parul albastru. Dupa un inceput timid de relatie, se petrece un salt in timp si suntem la momentul in care Joel afla ca Clementine l-a sters din memorie folosind serviciile unei firme numite Lacuna Inc. si se poarta ca si cum nu l-ar cunoaste. Suparat, ranit, el se decide sa faca la fel si dupa o vizita la sediul lor, in care afla ce are de facut, incepe sa stranga toate lucrurile care ii pot aduce aminte de ea si asteapta vizita echipei de tehnicieni. Teoretic, o data cu stergerea hartii mentale care o reprezinta pe Clementine, totul va fi ok. Si totusi… rascolirea atator amintiri cu ea, unele franturi de conversatii ale celor de la Lacuna, il fac pe Joel sa realizeze ca poate nu e cel mai bun lucru sa isi elimine o parte din viata. Solutia pe care o gaseste si daca e si functionala, ramane de vazut chiar pana in ultimele momente ale filmului.

Drink up, young man. It’ll make the whole seduction part less repugnant.

Avand aceeasi atingere de fantastic pe care au avut-o si alte scenarii scrise de Charlie Kaufman (ca sa numesc doar Being John Malkovich si Confessions of a Dangerous Mind), pe mine nu desprinderea de real ma fascineaza cel mai tare la Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Ci toate franturile de zi cu zi pe care le gasesc in el, imbinarea tuturor fragmentelor disparate de viata care te gandesti ca nu ar putea vreodata sa functioneze impreuna…. si totusi, o fac. Pana la urma, de asta cred ca imi place si Gabriel Garcia Marquez si povestile lui suprarealiste – toate se desfasoara absolut normal si doza de fantastic e aproape imperceptibila, cel putin pana in momentul in care te sesizezi ca ocupa o parte vanjoasa din intreaga actiune de fapt. Si toate converg conform unor reguli de care incerci sa te prinzi din mers, ca e vorba de o alta fluiditate temporala, sau de teorii relativ improbabile dar cu atat mai apetisante… Jules Verne nu scria romane SF la vremea lui? Poate la un moment dat mult mai apropiat decat ne-am astepta, o sa fie posibil sa iti indepartezi cicatrici si de alta factura decat cele pur fizice (desi nu prea cred ca exista asa ceva pana la urma).

Despre actori si regie ce se poate spune?

De departe, unul din atu-urile acestui film sunt si actorii. Jim Carrey si Kate Winslet citeaza cu diferite ocazii apropierea fata de rolurile pe care le fac aici. Si, poate deloc surprinzator, Jim spunea ca felul in care e Joel in film, slab, umil, aproape implorand afectiune, seamana cu el, cel ne-public. Ba mai mult, filmul l-a facut sa priveasca fostele lui relatii si sa incerce sa inteleaga de ce nu au mers. Deci cred ca nu sunt singura care a simtit, prin toata plutirea Kaufman-iana (da, stiu, nu e un cuvant real) bucatile desprinse din real… nu ca halci sangerande, pulsand de viata, mai degraba ca aburul cafelei, care iti trezeste simturile, sau ca sentimentul acela aproape indescriptibil de familiaritate dintre doi amanti. Pentru ca sunt destul de mainstream, nu as mai zice multe despre cei doi actori principali (desi Jim Carrey e printre actorii pe care ii apreciez cei mai mult, in ciuda rolurilor gen The Mask… sau poate tocmai pentru ca au existat si partile Dumb & Dumber).

In schimb, inclusiv rolurile secundare pentru mine au fost valoroase si teribil de placute de urmarit. De exemplu, Kirsten Dunst nu mi-e neaparat simpatica, chiar daca e legata de niste saruturi mai mult sau mai putin …. sa zic interesante? dubioase? La 12 ani il saruta pe Brad Pitt ca vampir in Interview with the Vampire: The Vampire Chronicles (1994), ca sa nu mai zic de combinatia ploaie-Spiderman atarnat de picioare-masca jos-kisskiss cu Tobey Maguire. In Eternal Sunshine of the Spotless Mind, insa imi place cum isi face rolul – secretara firmei Lacuna Inc, blanda, prostuta, interesata de doctorul de la clinica, si purtatoare a unei demnitati jignite pe care nu o banuim, initial, declansand multe revelatii in finalul filmului.

Mark Ruffalo, unul din actorii cu prestatiile constant foarte bune in timp, printre cele mai recente fiind in The kids Are All Right (dar si protagonist romantic alaturi de Reese Witherspoon in Just Like Heaven), reuseste de fiecare data sa imi ramana in minte cu diferite momente in interpretare. La filmul asta e fix baiatul bun, indragostit, fara sanse concrete de mai mult, dar care are delicatete si integritate, in ciuda haosului din jur. Si cu mai multe straturi decat se vad, intotdeauna (cum era, Shrek, cu teoria cepei, parca, nu?): “Mary: How’d I look? Stan: You looked happy. Happy with a secret.”

Alte nume care merita mentionate si vazute, daca sunteti interesati de actori: Tom Wilkinson (doctorul cu o latura intunecata ce conduce clinica mai degraba asemanatoare cu un cabinet de dentist scapatat) si Elijah Wood (un colaborator tanar, cu principii un pic prea “elastice” in efortul de a-si face rost de o prietena), fiecare constituind o piesa de puzzle in sine.

Printre titlurile mai recente pe care le puteti asocia cu Michel Gondry se numara si The Green Hornet. Pe de alta parte, Gondry e un obisnuit al videoclipurilor muzicale, pornind de la regizarea clipurilor propriei trupe muzicale, si culminand cu asocierea cu nume ca Bjork si Massive Attack. In Eternal Sunshine of the Spotless Mind, colaborarea lui cu Ellen Kuras, director de imagine, da roade neasteptat de bune – si mai ales in conditiile in care toate “trucurile” sunt realizate cu mijloace aproape tipic old-school cinematografice (versus all-computer-generated-effects).

Sentimentul de prospetime si apropiere fata de ce se intampla e dat si de plasarea aproape poznasa fie a camerelor, dand o mai mare libertate actorilor, care nu trebuiau sa se raporteze la “al treilea perete”, fie a personajelor: Stan / Mark Ruffalo la un moment dat o sperie pe Mary/Kirsten Dunst, si indicatia regizorului a fost sa se ascunda de fiecare data in alt loc, in asa fel incat reactia ramasa pe film sa fie cat mai spontana. De fapt, e vorba de doua din abordarile de baza ale mestesugului actoricesc – fie capturezi imaginatia de moment si dai cat mai mult din tine, vulnerabil si inventiv, fie asimilezi tot ce se poate pe respectivul subiect si redai din experienta, ca pe un lucru invatat, insusit. Ori tocmai pentru ca filmul se refera la amintiri, experienta, impactul uitarii asupra personalitatii, mi se pare ca Gondry a ales cea mai buna varianta ca ce vedem sa fie proaspat, nou, sa nu merite sa fie sters din amintire.

Ce spun criticii despre Eternal Sunshine of the Spotless Mind?

Din 41 de review-uri de pe Metacritic, Eternal Sunshine of the Spotless Mind acumuleaza 89 de puncte din 100, fiind cotat foarte similar pe imdb, cu nota 8.5 din 10. Si pe rottentomatoes.com, Eternal Sunshine of the Spotless Mind e cotat la 93% din 217 review-uri si 503,889 de utilizatori care au cotat filmul in medie cu 4 puncte din 5 posibile.

Majoritatea criticilor a apreciat cel putin maniera neobisnuita de prezentare a incursiunii in mintea umana si a impactului timpului si modalitatilor emotionale de raportare la el, sau in ce masura “trecutul ne condamna la viitor”.

Robert Ebert de pilda il clasifica drept film-labirint si pe langa primul review, la proaspat, in 2004, scris despre el, revine si in 2010 cu un articol in care discuta mai pe larg si temele legate de memorie, identitate, preferate de Charlie Kaufman. “A charmingly eccentric movie” il numeste James Berardinelli, pe cand James Cristopher, scriind la vremea respectiva pentru The Times (editia online), mai degraba vrea sa uite ce a vazut (un joc de cuvinte care se foloseste de aceleasi teme predominante mentionate mai devreme).

Unii critici sunt impresionati de legatura si jocul dintre cei doi protagonisti, altii spun ca tocmai chimia dintre ei lipseste – dar ca asta ar fi un lucru bun pentru a putea fi remarcate fara alte artificii scenariul si regia.

Verdictul KoolHunt.ro

Presarat cu momente sarcastice, intrebari de etica vag sugerate de limitele influentarii mintii umane si a stergerii identitatii, as zice sa va uitati la Eternal Sunshine… cand nu vreti ceva usor si simplu de clasificat (comedie, actiune, batai, rom-com), mai ales cand Jim Carrey nu face uz de asa-zisa lui fata de cauciuc. Pentru mine filmul e, pana la urma, rezumat foarte bine prin titlu si starea dintr-o dupa-amiaza ploioasa, blanda, la sfarsitul careia simti cum soarele a fost intotdeauna prezent. Si intrebarea, si implicit alegerea fiecaruia, pe care o ridica e: preferi linistea uitarii sau experienta?