CoolRank: 7.5/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 7/10

– actori: 8.5/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 7/10

Nota IMDb: 7.4/10

Cum mereu imi asum rolul avocatului pentru underdog-ul societatii, oricare ar fi el, m-am confruntat deseori, in conversatii pseudo-intelectuale, cu nevoia societatii noastre de a (nu) isi da acordul pe tema casatoriei dintre gay si a familiei rezultate dintr-o astfel de uniune. Subiectul trezeste grimase si practica intalneste obstacole chiar si in mintile destupate – poate si pentru ca, prin partile noastre, nu catadicsim sa vindecam prejudecati vizavi de minoritati cand judecatile Puterii ataca majoritatea – dar, desigur, nu vi-l propun aici spre dezbatere. Il mentionez doar pentru ca filmul care e azi pe tapet porneste de la o premisa si o pozitie pe scara evolutiei sociale la care noi inca n-am ajuns, si, ca atare, mi-ar parea rau sa va pierdeti in detaliile “ramei” in loc sa va delectati cu delicatesele pe care ea le ofera. The Kids Are All Right este, mai presus de orice altceva, o poveste de dragoste surprinsa intr-un moment crucial, cand schimbari majore o ameninta si ii masoara catenele prin prisma unor probleme comune oricarui cuplu, indiferent de sexul partenerilor.

Mare-i gradina ta, Doamne… dar aici nu-si muta gardul!

Pus fata-n fata cu titlul “The Kids Are All Right”, spectatorul va simti foarte curand dupa intrarea in peisajul suburban tonul pe care trebuie rostita fraza si exact cine rasufla usurat rostind-o. De fapt, una din nuantele specifice, si laudabile, ale filmului sta in acest gen de explicitare fireasca prezenta pe tot parcursul unei intrigi doldora de crize – destul de incalcita cat sa ii ofere regizorului optiunea unei alte abordari, mai ascunsa si alegorica. Dar Lisa Cholodenko, care semneaza si scenariul, isi traseaza ruta regizorala in afara furtunilor psihologice in care se avanta atatia carmaci de duzina in deplasarile lor prin suburbia americana. The Kids Are All Right nu scormoneste frustrarile gospodinei sau infidelitatile care ameninta patul conjugal, cel putin nu de dragul cliseelor in sine, ci in pofida lor.

Din start va spun: nu va asteptati la o poveste incarcata ca pomul de Craciun cu secretele familiei surprinse in picaj sub propriile aspiratii la normalitate – aici familia in chestiune este destul de normala, la cap, cat sa nu se ascunda in spatele polistirenului din decorul unui film de pe Wisteria Lane. Parintii nu se prefac la limita cabotinismului, copiii nu se dedau la strigate de ajutor mascate cu lama sau prafuri dubioase, iar comunicarea dintre generatii nu necesita un nou alfabet si-un pod lung cat tot filmul. Nu in ultimul rand, si nici in primul, ci undeva aiurea pe la mijloc – faptul ca parintii sunt doua mame lesbiene nu submineaza nicidecum pretentia la o poveste realista, cu picioarele bine-nfipte in cotidianul american si preocupata cu framantarile unei familii tipice: plecarea copiilor din cuib, rutina si uzura care nasc monstri in viata de cuplu, nevoia cunoasterii ambelor craci parentale din arborele genealogic etc.

Bottom line is: marriage is hard, it’s a fucking marathon

Nic (interpretata de Annette Bening) si Jules (interpretata de Julianne Moore) traiesc visul american in calmul relativ al suburbiei, alaturi de copiii lor, Joni (interpretata de Mia Wasikowska) si Laser (interpretat de Josh Hutcherson). Nic e mama lui Joni, capul familiei, o femeie organizata, perfectionista si o doctorita implinita; Jules e mama lui Laser, mama casnica, o (fosta) hipioata care se straduieste acum sa puna pe roate o afacere si sa recapete astfel simtul propriei valori. Toamna, si plecarea lui Joni la facultate, se apropie cu pasi repezi, iar mamele ei incearca sa se pregateasca sufleteste, fara sa isi sufoce odraslele nici cu dragoste, nici cu reguli absurde. Echilibrul familiei se mentine datorita acestui amestec rational de iubire neconditionata, lipsita de ipocrizia sau superioritatea adultilor, si restrictii de bun simt, sau nascute din respect reciproc.

Insa Joni si Laser isi propun sa incalce una din regulile nescrise, contactandu-si tatal biologic si atentand la bunul mers al lucrurilor in familie. Paul (interpretat de Mark Ruffalo), donatorul de sperma, se dovedeste a fi un barbat realizat prin propriile puteri, un tip relaxat, dornic sa intemeieze o relatie cu cei doi si, de altfel, mai dispus sa devina un membru al familiei decat ar fi crezut oricare dintre cei implicati, de voie sau de nevoie. Deloc ingrijorat de consecintele intruziunii sale, sau interesat sa-si defineasca rolul intr-o situatie si asa atipica, Paul o angajeaza pe Jules sa ii amenajeze gradina – legitimandu-i afacerea incipienta – si ajunge, pe nesimtite, sa contribuie la criza ei de varsta mijlocie. Pe masura ce relatia dintre cei doi se preschimba intr-un raspuns la lipsuri pe care niciunul nu si le constientiza – pentru Jules, devine o escapada in bratele cuiva care o apreciaza, in timp ce Paul cauta ceva de substanta si un intrand in fericirea domestica – familia nucleu simte repercursiunile.

Despre actori si regie ce se poate spune?

TKAAR a fost listat marti printre filmele nominalizate la premiile Oscar 2011 pentru Cel mai bun film al anului, co-scenaristii Cholodenko si Stuart Blumberg si-au adjudecat si ei o sansa la laurii Academiei, Annette Bening (care o intruchipeaza pe Nic) a-nhatat deja Globul de Aur si a fost nominalizata la Oscar pentru Cea mai buna actrita in rol principal, iar Mark Ruffalo (Paul) s-a plasat si el in cursa pentru Cel mai bun actor in rol secundar – per total, o carte de vizita stufoasa si implinindu-se vazand cu ochii in asteptarea Galei. Realizarile filmului, impresionante pentru o productie de categorie pana, pitita printre blockbuster-urile verii si lipsita de artificii vizuale sau sigilii regizorale, stau marturie in coltul calitatii fara zorzoane la cinema. Povestea curge din firescul vietii fara sa ii minimalizeze intensitatea – chiar si cand momentul dureros al interiorizarii unei tradari pare ca stinge realitatea din jur, chiar si cand micile ciudatenii individuale sau de cuplu nu-si gasesc neaparat ecou in experienta de viata a spectatorului, personajele, bine conturate, nu-i permit detasarea.

Nicicand nu simtim un “Motor!” strigat din spatele camerelor, viziunea lui Cholodenko este intima, nu se da de gol in urmarirea traiectoriei personajelor – si, mai mult, nici nu isi desemneaza vreun “favorit”, desi personajul principal, dintr-un punct de vedere strict narativ, pare a fi Joni (Mia Wasikowska, tanara care promitea in In Treatment si Alice in Wonderland si ne da pe spate acum cu maturitatea ei candida dar transanta). Regizoarea aloca atentie si un numar comparabil de cadre copiilor, pe de-o parte, si parintilor, pe de alta, insa iminenta decolarii lui Joni domina “”fade in”-ul la fel cum instalarea ei la facultate trage o linie clara sub care ne e greu sa ii mai imaginam un rol lui Paul. Auditia lui pentru partitura tatalui se incheie abrupt, cu verdictul lui Joni, iar episodul trece in coloana, inchisa, a probelor de foc, la fel cum personajul tatalui, factorul perturbator, se resoarbe la capitolul exercitiilor ratate.

Insa acolo unde Cholodenko poate ca s-a complacut intr-un finisaj prea ca la carte, actorii nu isi rotunjesc rolurile si le da cu virgula ca-n realitate: lui Ruffalo nu i-a facut Oscar cu ochiul degeaba, ci pentru ca ii iese un Paul eminamente defectuos si irezistibil totodata, un barbat-copil sarmant care surfeaza prin vietile celor fermecati de perspectiva lui fluctuanta si prinde ocazii din zbor, inainte sa le merite, afectand o indiferenta surazatoare fata de latura serioasa a existentei. Julianne Moore are si ea o sarcina dificila avand in vedere abaterile lui Jules – jucand o lesbiana atrasa de un barbat, ar risca sa submineze plauzibilitatea si taria angajamentului dintre doua femei, dar reuseste sa abandoneze la tanc si-ntr-un mod categoric panta alunecoasa, in acelasi timp fara sa discrediteze aventura cu Paul. Iar relatia creata de Bening si Moore are toate trasaturile unei casatorii de cursa lunga, cu nemultumirile acumulate pe drum, care impovareaza si sedimenteaza un cuplu; dar si cu acele scantei durabile, nascute dintr-o comuniune a sufletelor si o intelegere tacita croita anevoie si pe-ndelete.

Ce spun criticii despre The Kids Are All Right?

The Kids Are All Right ia un metascore de 86/100 pe MetaCritic.com si un procentaj pe tomatometer-ul de pe RottenTomatoes de 94% fresh pentru The Kids Are All Right. Filmul a incantat criticii gratie abilitatii lui de a spune lucrurilor pe nume, fara predici sau idei preconcepute. Roger Ebert de la Chicago Sun-Times declara sus si tare ca TKAAR nu este “un film gay. Ba chiar am fost tentat sa nu folosesc termenul lesbiana si sa va las pe voi sa descoperiti ca e vorba de un cuplu de doua femei. Este un triunghi romantic in care, intamplator, sunt implicati acesti trei oameni. Cholodenko e interesata de cine sunt ei“.

Mark Harris de la Entertainment Weekly observa ca Nic si Jules “reprezinta un strat anume al paturii sociale de mijloc care e progresist dar si comod […] Nu se vor a fi modele sau tipare ideale care sa serveasca drept exemplu pentru cuplurile gay. Dar ele si casnicia lor sunt profund umane“. Ann Hornaday de la Washington Post comenteaza vizavi de universalitatea subiectului: “Pe masura ce Nic si Jules se confrunta cu micile cutremure inerente in maturizarea copiilor adolescenti (plus un Peter Pan clandestin), The Kids Are All Right devine un portret amuzant, uneori dureros, dar per total ingaduitor, care il va sensibiliza, intr-un mod cald si familiar, pe oricare dintre noi care a parasit caminul parintesc sau care isi vede copiii golind degraba cuibul“.

Verdictul KoolHunt.ro

The Kids Are All Right este un film Destept, care, cu o competitie de tagma lui Toy Story 3, poate ca nu are mari sanse la premiul serii pe 27 februarie, dar nu este cu nimic mai prejos fata de ceilalti candidati din categoria sa. Sigur ca, intr-o cultura unde homofobia e la ordinea zilei, dramedia va oferi spectatorului o alternativa proaspata, trainica si perfect realizabila pentru familia nucleara – in ambele sensuri ale cuvantului, se stie – pe care o ameninta prea multe rauri ale lumii moderne si fara sa ii permitem intolerantei obtuze un loc de cinste printre ele. Pe de alta parte, portretul familiei lui Nic si Jules nu este static, stand in picioare de dragul acestei viziuni, ci isi rearanjeaza pionii si Reginele in peripetii in care ne putem regasi, cu care putem empatiza. Cholodenko – al carui Laurel Canyon este tot un must-see incontestabil – a dibuit dozajul perfect al ingredientelor care fac viata, si filmele inspirate din ea, cel putin digerabila, daca nu frumoasa, iar noul ei film este o capodopera in nisa cinema-ului care isi unge pe suflet spectatorul fara a-l santaja cu povesti airbrush-uite.