[Titlu in limba romana – Dead Man Down: Gustul razbunarii]

KoolRank: 7.5/ 10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 8/10

– actori: 8.5/10

– scenariu: 6.5/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 6.8/10

Pe multi, sintagma “Colin Farrell – actor de calitate, nu in devenire, ci ajuns”, ii va irita. Cei care l-au vazut in prostioare costisitoare Hollywood-iene ca Total Recall il considera sell-out, cei care l-au admirat in rol de cvasi-bufon prin exercitii arthouse europene ca In Bruges poate il cred inchistat in tipar, doar atat de bun cata latitudine ii permite eticheta (typecast); iar de parerile celor pasionati de mondenitati, care i-au urmarit parcursul off-screen, de la caseta sexy “scursa” pe internet pana la dansul cu drogurile, nu mai comentez. Cert e ca Dead Man Down nu e chiar genul de film spicuit din teancul rebuturilor de un actor chitit sa arate ce poate, dar, sub bagheta lui Niels Arden Oplev (originalul The Girl with the Dragon Tattoo), este un film mocnit care te agata prin stil, daca il lasi.

Because daddy takes care of the monster…

Contributia ta ca spectator tolerant este absolut necesara pentru a-ti justifica tie insuti pretul biletului, caci ce mi-e clar mie, fana asumata a lui Farrell, dupa vizionare, e ca, fara un compromis, filmul nu va lovi chiar in ochiul sangeriu al tintei. Vrut thriller, sau poate action-er proptit pe schelet sentimental, se lasa diluat prin scene excesiv dialogate (gandurile personajelor fiind evident telegrafiate in expectativa unui public mono-neuronal) si devansat dramatic. Nu e o deraiere totala insa, debutul american al regizorului danez confirmandu-i si mestesugul si marchetabilitatea, o combinatie rara pentru un carmaci european cu pretentii la un trademark stilistic.

Povestea poate parea alambicata si totusi, veti vedea, e cam labartata pentru cele aproape doua ore-n cap care va vor testa concentrarea – de dragul analizei, fara spoiler-e gratuite: Victor (Colin Farrell) este un aghiotant din clica gangsterului Alphonse (Terrence Howard) care se dovedeste a-i purta o pica din umbra, demna de tragedii antice, sus-numitului sef. In timp ce il haituieste incognito ca un ninja/strateg/vanator pe Alphonse, se vede nevoit sa-i vina de hac unui cetatean prea bagacios… moment inregistrat de-un mobil de vizavi. Posesoarea lui de peste drum, frantuzoaica Beatrice (jucata de suedeza Noomi Rapace) isi foloseste asul video din maneca ca sa se vada ea insasi in sfarsit razbunata, pentru o cu totul alta tragedie, de proportii mai contemporane si… mai pe sleau, frivole. Desfigurata in urma unui accident de masina, vrea vinovatul pedepsit.

I don’t wanna be one of the people that remind you, when you’re gonna make me forget.

Daca Dead Man Down se cam lungeste si prea abuzeaza de scapari ca prin urechile acului pentru a-si sustine cu succes titlul de film de actiune, reuseste o victorie conexa: sa ne tina nu cocotati pe marginea scaunului, ci rezemati cu interes, sorbind cu pofta din magia ecranului. Niels Arden Oplev stoarce cata poezie poate, din incadraturi piezise, mizanscena usor, punctual, teatrala, si din multele pas-de-deux-uri ale personajelor – doar atata cata poate duce un film angrenat in actiune… sau, mai degraba, in pregatirea ei. E pacat, insa, ca tangoul excesiv dialogat al cuplului protagonist nu se lasa cu o urma de alchimie romantica, in ciuda abdomenului bine lucrat si mai mereu dezgolit al lui Beatrice. Cei doi par rupti din filme diferite: ea, multi-dimensionala, ranita, furioasa, dar mai presus de orice altceva, o femeie in carne si oase; in timp ce el nu e cu mult mai profund ca un action hero din actiunile de clasa B.

Mai mult, “lipeala” nu e bine sudata din oficiu, de la premisa: chipul frantuzoaicei, evident dar nu monstruos deformat, isi cere livra de carne la schimb, iar sensibilitatea de justitiar a lui Victor se preteaza – nu-i asa? – executiei soferului beat din seara fatidica. Ei bine, nu, nu-i chiar asa, iar, mie cel putin, mi s-a parut fortat, chiar ridicol la un moment dat, schimbul de “experiente” dintre cei doi nedreptatiti ai soartei. Piciorul de egalitate ar fi fost, poate, justificat daca Beatrice era victima unui atac cu acid sulfuric (dar, desigur, daca Rapace arata ca Sergei Filin, apropierea romantica cu personajul lui Farrell ar fi cerut mai multa subtilitate… si incredere in publicul larg).

Despre actori si regie ce se poate spune?

Bine-cuvantat, la propriu, cu niste bucati de dialog eminamente citabile, scenariul lui Dead Man Down isi recompenseaza publicul des – cu replici care se preteaza hashtag-uirii, ca “Rabbits don’t come in chartreuse!” Cuvantul, si culoarea de altfel, “chartreuse” (de provenienta alcoolica:)) mi-a ocazionat ieri o alta revelatie, de natura accidentala: caci fosforescenta labutei de iepure care poarta noroc eroilor in film nu este neaparat esentiala naratiunii, dar, ca detaliu pur intamplator, o ancoreaza in realitate. Mai apar cateva astfel de artificii – o rochie alba cu volanase, o caserola care se cere inapoiata – mici arabescuri narative insignifiante in sine, dar per total formand o garnitura delicioasa felului principal destul de anost. Nu ca intunericul psihologic al cuplului protagonist ar esua totalmente ca forta motoare, dar Oplev duce vadit lipsa de scriitura unui maestru al increngaturilor piramidale ca Stieg Larsson, pentru a-l contura si sonda cum trebuie.

Asa vaduvit si, ca atare, sablondard, scenariul casca gauri cam largi pentru spectatorul inzestrat cu logica-n gandire, iar ce ramane la bilant e doar drama, purtata pe culmi (uneori prea lacrimoase) de jocul actoricesc. De mentionat in primul si-n primul rand e ca Farrell joaca rolul unui ungur motivat, antrenat, robotizat de durere. Si ii iese acea duritate la care ne-am astepta – spun eu, care nu cunosc decat unul din respectiva natie – in sensul ca reuseste sa isi suprime expresivitatea cuceritoare, in favoarea unei figuri doar rareori posedate de sprancenele tip grinda-de-mansarda. Stiti la ce ma refer – acei puppy-dog eyes care, da, au trecere la fetele de varsta vampiro-vulnerabila, dar deja, la a cincea aparitie in filmografia actorului, agaseaza cinefilii venerabili. Ei bine, aici, sprancenele buclucase nu-i submineaza lui Farrell portretul de razbunator impenetrabil, in slujba unei cauze juste. Dar scenele melodramatice ii stirbesc platosa de super-erou.

Acestea fiind zise, valoarea-soc a lui Dead Man Down, este ca Farrell se vede egalat, chiar surclasat la mustata, de cei cu care se intersecteaza. Printre rolurile secundare se remarca mafiotul lui Armand Assante (episodic, dar destul cat sa ne-nghete sangele-n vene) si mama lui Isabelle Huppert, care, fara efort, prin chic-ul si senzualitatea tipic frantuzesti, isi cam umbreste “fiica”. Noomi, oricum o umbra pala a personajului care-a facut-o celebra, pastreaza totusi dualitatea lui Lisbeth: cand “vrea sa dea foc lumii” ca sa-si inceapa viata din nou, cand intrevede potentialul vindecator al unei relatii cu Victor. Exersand un accent straino-american mult imbunatatit fata de rateurile din Sherlock Holmes II sau Prometheus, o regasim si mai des incadrata ca partenerul ei de ecran, profitand de nenumarate ocazii sa ne fixeze pe retina intreaga paleta de sentimente ale unei femei traumatizate.

Nu in ultimul rand, tot o vioara a doua care surprinde, Dominic Cooper, un actor cu viitor (vedeti-l si in The Devil’s Double!) intra in pielea unui cocalar/gangster ageamiu de cartier, cu familie de-ntretinut si veleitati de detectiv. Toate, caracteristici ce-l mana spre o prezenta potential buldozerista in punctul culminant. Ca nu isi implineste menirea de plot twist si, deci, calea cliseizata tot batuta cu sarg ramane pana la deznodamant – e vina scenariului, in care Cooper, show-stealer dar un mic secundar pana la urma, nu a avut niciun cuvant de spus. El doar l-a imbogatit in masura (considerabila) in care l-au tinut bretelele.

Ce spun criticii despre Dead Man Down?

Critica din lumea larga nu a fost blanda cu asa un film clar-obscur (ca sa nu-i zicem inegal), taxandu-l pentru “absurditatea” scenariului si “ritmul lent”, dupa cum noteaza Rotten Tomatoes in dreptul notei de 38% acordata lui Dead Man Down. Nathan Rabin de la AV Club impacheteaza toate rosiile stricate intr-o fraza nemiloasa: “[Filmului] ii ia o eternitate sa isi dea drumul, trece asa mult timp pana sa-si deruleze actiunea iremediabil de complicata incat pierde si putinul avant narativ pe care il avea.” Cu doar 21 de recenzii contorizate si un scor de 41%, Dead Man Down parca prinde rosu in obraji pe Metacritic – citim chiar in capul paginii ca Oplev stie “sa compuna cadrele cu gratie, dovedind o intelegere a geo-pozitionarii tuturor elementelor si a legaturilor dintre scene in intriga multi-etajata. Cine pretinde ca stia dinainte ca filmul asta va fi in egala masura antrenant si existential, ori e mincinos, ori clarvazator” (Drew Taylor, The Playlist).

Verdictul KoolHunt.ro

Nu veti avea timp, in cele doua ore de poveste cand saltareata, cand atmosferica, sa despicati firul in patru, si nu m-as mira daca iesiti din sala cu popcorn-ul nemancat si acidul evaporat din sucul neatins. Sigur ca un hibrid ca Dead Man Down nu prea are cum sa nu-si polarizeze spectatorii – ceea ce, cred, e o carte de vizita deloc subtire, pe baza careia Oplev va mai putea dirigui, cu banii si actorii Hollywood-ului, productii mai inchegate (cu finaluri mai scandinave!). Eu inclin totusi balanta in favoarea lui pentru ca, in ciuda hibelor observate ulterior, pe moment l-am gustat din plin, cu nesat chiar, si, pana la urma, despre asta e vorba.