CoolRank: 7/10

– atmosfera & entertainment: 7/10

– regie: 6/10

– actori: 7.5/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 7/10

Nota IMDb: 6.6/10

Da, promisiuni interminabile despre un film „ce va sa vina” care va impresiona, va tulbura, va revolutiona lumea cinematografica, spectatorii, regizorii, scenaristii, dar care nu a reusit sa faca nimic din cele de mai sus. Am pornit de la ideea ca daca nu sunt un fan Woody Allen, sunt un fan Anthony Hopkins, deci nu am de ce sa judec gresit filmul, fara a-l vedea. Nu mare mi-a fost mirarea insa, cand la sfarsitul celor 90 si ceva de minute, eu inca nu gasisem acel ceva care sa ma faca sa ma indragostesc de „opera lui Woody”.

Nu as vrea sa va povestesc ce se intampla in film, poate doar in linii mari. Acelasi lucru l-am patit cand am vazut Closer, am ajuns la concluzia ca povestea este mult prea incitatnta pentru a o detalia si ca doar recomandarea pentru vizionare si tema principala vor reprezenta o carte de vizita nemaipomenita pentru film. La fel voi proceda si acum.

Povestea este destul de complexa, pentru ca urmareste destinele mai multor cupluri, parinti care la o varsta inaintata divorteaza, copii care divorteaza inainte de a incerca sa fie o familie cu adevarat, relatiile in care fiecare se implica ulterior, modul in care iau totul de la capat… sau de la mijloc. Esential, subiectul e interesant, chiar daca repet, l-am asemuit pentru cateva momente cu Closer. Insa din filmul lui Woody a lipsit tot ce a avut Closer mai bun.

Dupa 40 de ani de casnicie, Helena (interpretata de Gemma Jones) este o proaspat divortata de sotul ei Alfie (interpretat de Anthony Hopkins), si disperata isi cauta echilibrul dupa aceasta tulburatoare experienta, in vorbele unei false prezicatoare a viitorului. Ruptura dintre cei doi nu este insa explicata in film, nici macar in cateva cuvinte. Nu iti poti decat imagina ca Alfie trece printr-o criza, fapt dovedit de prezenta unei pitzi extrem de costisitoare langa el.

Un destin la fel de tragico-dubios este si acela al fiicei sale, Sally (interpretata de Naomi Watts) care este casatorita cu Roy (interpretat de Josh Brolin), un scriitor care nu a avut decat o carte de succes si care nu are fonduri suficiente pentru intretinerea familiei. Roy isi gaseste o muza in persoana unei vecine, Dia (interpretata de Freida Pinto). Sally, care isi doreste cu disperare o familie, copii, penduleaza intre seful ei (tren pe care il pierde), o galerie pe care vrea sa o deschida, bani pe care nu ii are… si tot asa.

A tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing

Ca fiecare dintre noi, am vrut sa ma atasez de un personaj, am vrut sa tin cu cineva, sa sper alaturi de el, sa ma bucur, sa plang, sa… ce vrea el, dar nu l-am gasi pe acest personaj. Pentru ca filmul nu e emotionant, sub nicio forma, nu te atinge, speri sa ajungi la un punct culminant, in care in sfarsit sa simti ceva, dar surpriza! Nu! Nu exista asa ceva.

Acum, nu imi pot imagina decat ca am avut eu o zi proasta si poate sunt insensibila la greutatile altora, ca nu sufar alaturi de oamenii astia care isi complica viata inutil, nici ei nu stiu pentru ce (pentru ca niciunul nu se zabate pentru dragoste, bani sau mai stiu eu ce), oameni care iau decizii gresite si bineinteles cand realizeaza este mult prea tarziu. Am revazut asadar pas cu pas actiunea filmullui si chiar daca am recunoscut pe secvente oameni din jurul meu in fiecare din situatiile in care au fost pusi acesti nefericiti in film; nu am descoperit acel scop suprem pentru care am asistat la aceasta desfasurare de forte si emotii inexistente. Toate personajele au fost reci, insensibile, suferinde, bolnave chiar, insa niciunul nu si-a definit durerea, nu a expus-o spectatorului. Eu pot sa merg pe ghicite si sa imi imaginez prin ce trecea fiecare dintre ei, sa ma pun in pielea lor si sa visez, dar nu pot sa vorbesc in locul lor.

Asadar ma gasesc in fata unuia dintre cele mai asteptate filme ale anului, simt presiunea chiar si din partea prietenilor care mi-au spus raspicat „Da, cred ca e super filmul, abia astept sa il vad si eu!”. Iar decizia mea in ceea ce il priveste e dura, intransigenta: Way overrated!

Despre actori si regie ce se poate spune?

Foare buna distributia, Antonio Banderas arata impecabil, Naomi este o draguta, ca intotdeauna, te cucereste cu primul zambet. Despre Anthony Hopkins, numai de bine, ca intotdeauna. Toti cei din film sunt profesionisti adevarati, asa ca la capitolul joc actoricesc, nu sunt probleme, din punctul meu de vedere. Personajele in sine sunt cel putin ciudate, pentru ca nu sunt foarte “vii” in actiunile lor, iar actorii reusesc foarte bine sa se dedubleze, sa creeze noi figuri impersonale, ca si cum intreaga actiune s-ar petrece in fata lor si a noastra, iar ei ar fi doar spectatori.

Regie: nu sunt fan Woody Allen, dar secventele sunt bine unite, nu sunt gap-uri, deci regia e bunicica. Povestea, care e scrisa tot de Woody, e buna, dar nu atat de dinamica pe cat mi-as fi dorit.

Ce spun criticii despre You Will Meet a Tall Dark Stranger?

Tomatometerul de pe RottenTomatoes.com You Will Meet a Tall Dark Stranger indica un scor de 46% fresh, in timp ce pe MetaCrtic.com, You Will Meet a Tall Dark Stranger primeste 51 de puncte din 100.

Verdict KoolHunt.ro

Nu m-am plictisit, in niciun caz. Am urmarit foarte atenta filmul, cu interes. Ceea ce cred ca o sa faceti si voi, pentru ca va recomand cu caldura sa il vedeti. E ceva nou, cu siguranta controversat si nu in ultimul rand despre oameni pur si simplu. Cred ca realismul este cel care salveaza filmul de la esec, pentru ca pastreaza o linie de plutire, pentru ca stii ca tot ce e in film s-a intamplat si in realitate.
Astept chiar opiniile voastre cu privire la misteriosul “tall dark stranger”, personaj principal controversat al capodoperei Woodyene (nu stiu daca asta e chiar un cuvant, o sa ma iertati), si are cineva o noua viziune asupra mult-asteptatului film.