In liceu, cand mi-a inceput frumoasa poveste de dragoste cu TheFreeDictionary.com, eram fascinata de diversele dialecte ale limbii engleze, de accentul cockney, de burr-ul scotian sau brogue-ul irlandez – nu in ultimul rand, oarecum aparte fata de tot amalgamul de nuante lexicale si tonale inghesuite in vestul Europei, trona specificitatea “down under”-ului: Australia si Noua Zeelanda, cangurul si pasarea kiwi. Cumva, taramul imi inspira, atunci si acum, mai multa magie ca tot restul fostelor colonii – cumva, intaritura acelui ocean imi pare mai adanca, mai profunda, ca fasia Atlanticului. Iar accentul e mai caraghios!

Acolo Omul inca are Natura de partea lui, aborigenii o pastreaza complice, iar cineastii deseori ii recunosc potentialul ca decor participativ, catalizator si o distribuie in rol principal. Filmele acelor parti se disting de alte produse anglofone gratie unui tipic foarte bine ascuns prin cusatura – desi limba faciliteaza diseminarea cinematografiei australiene pe mapamond, acel je-ne-sais-quoi al locului, culoarea locala inefabila, dar categoric prezenta, se opune unei integrari nivelatoare. Daca britanicii dau de multe ori impresia ca aspira la o imersiune totala, si uitare de sine implicita, in circuitul Hollywood-ian, australienii tin cu tot dinadinsul la personalitatea continentului lor.

1. Jindabyne (2006) – Adaptarea nuvelei “So Much Water So Close to Home”. scrisa de Raymond Carver, isi ia libertati, dar produsul final, figurand  proeminent in seria filmelor preocupate cu puncte nevralgice si “prapastii” sociale, justifica decizia. Re-fasonat deci pentru o perspectiva mai cuprinzatoare, scenariul exploreaza terenuri minate la nivel de comunitate, mariaj, si alte tipuri de relatii inter-personale.

Intr-un mic orasel australian, incadrat de peisaje vechi si mustind de mit si folclor, bastinasi si albii non-autohtoni traiesc lovitura unei tragedii in moduri fundamental diferite: actiunea declansatoare, cand irlandezul Stewart descopera cadavrul unei tinere aborigene, capata dimensiuni alegorice, devenind un pretext pentru etalarea diversitatii de filtre personale. Sotia lui Stewart, o americanca dintr-o bucata (interpretata de mereu competenta Laura Linney), despica reactia lui, intarziata, deranjanta, si, pe de alta parte, incearca sa traverseze bariera culturala, sa aline familia indoliata – totul pe fundalul unui laissez-faire dureros de evident din partea colectivitatii australiene.

2. Beautiful Kate (2009) – Scris si regizat de Rachel Ward dupa un roman de Newton Thornburg, iata un film plasat in asa-numitul “outback”, adica partea rurala a Australiei, arida si neintinata (cel putin, nu la nivelul de care e capabil Omul, homo victor prin definitie). Aici gasim ramasitele unei familii destramate, care intampina sosirea fiului Ned cu un amestec confuz de reticenta si usurare.

Patriarhatul lui Bruce se apropie de finalul inevitabil, dar Ned isi gaseste tatal la fel de zgomotos si artagos ca-ntotdeauna si nu e deloc convins ca merita alinare pe patul de moarte. In paralel cu deteriorarea starii lui Bruce, Ned, scriitor de profesie, isi asterne memoriile adolescentei pe hartie – Kate, sora lui geamana, ii acapareaza randurile, si gandurile, ca o zana impetuoasa a carei moarte subita a inghetat-o in timp si l-a privat de elucidari vindecatoare.

3. Candy (2006) – Ma recunosc orbita, lipsita de orice urma de obiectivitate cand vine vorba de aceasta variatiune blonda a lui Requiem for a Dream (2000), pentru ca a devenit o parte inalienabila al maratonului comemorativ din 22 ianuarie, o parte din mostenirea lui Heath Ledger si, ca atare, o piesa de muzeu inconjurata de tot felul de ziduri mentale si emotionale. Inatacabila.

Perechea formata de Ledger si Abbie Cornish ilustreaza calitatea importurilor australiene, superioara multor autohtoni din Hollywood la capitolul prezenta scenica, alchimie instantanee si abandon fara uratire obligatorie. Criticii i-au atacat subiectul, destul de rasuflat: drogurile deraiaza o poveste de iubire – totusi, idila tanara, dar absoluta, inocenta, dar hedonista, hipnotizata de sine si alimentata prin sine, ne merita atentia in pofida imploziei previzibile. Cuplul protagonist isi construieste o reduta adorabil de naiva, unde lumea reala nu are nicio sansa sa dea buzna. Insa trairile care ii unesc pe moment – heroina, sarcina, sevrajul etc. – ajung sa roada tot tesutul viu dintre cei doi. Curand, smulsi din strasoare, doua epave.

4. Japanese Story (2003) – Toni Collette, protagonista acestei povesti mocnite, se numara printre stelele continentului si, multumita serialului “The United States of Tara”, si-a gasit un rost, o nisa, in peisajul supra-aglomerat american. Daca acolo Toni rupe gura targului de filme doar cu roluri secundare, tara de origine ii pune la dispozitie si capul de afis. Mai mult, in acest film Toni imparte “lumina” prim-planului cu un singur alt personaj, elementul masculin al idilei, ceea ce ii da libertatea de miscare necesara pentru a ne captiva.

Sandy este o geologa insarcinata cu insotirea lui Hiromitsu (afacerist, interpretat mediocru de Gotaro Tsunashima) prin desert. Pe masura ce se afunda in zone ostile si fara semnal, relatia dintre cei doi calatori se transforma, pe nesimtite, dintr-un parteneriat incomod (unde bariere lingvistice si prejudecati culturale impiedica orice gen de comunicare naturala) intr-o implauzibila, si scurta, poveste de iubire. Toni, angajandu-si personalitatea de pe ecran in trairi intense si schimbari de registru care-i pun in valoare expresivitatea, rivalizeaza doar cu intinderile australiene, in materie de prezenta halucinanta.

5. The Proposition (2005) – Singurul western care mi-a placut – probabil tocmai pentru ca nu are nicio legatura cu Vestul Salbatic, nu e de nicio culoare “western” in acceptiunea din dictionar si, ca atare, e un mic rebel care redefineste genul cu totul – si pe care vi-l recomand cu amendamentul ca si violenta sparge tiparele stabilite de “cronicarii” pistolarilor americani. Desigur, TP provine din ungherele unei minti tenebroase: Nick Cave, compozitor, scenarist si romancier (must-read: “The Death of Bunny Munro”), scrie dintr-un for interior grotescomic, scrie expansiv ca explozia de intestine, nu se joaca de-a arta.

E genul de film care se-ncolaceste necrutator in jurul spectatorului, cu imagini macabre, complacandu-se in claritatea ne-retusata (decat, poate, in mai rau) a ingredientelor indigeste – in secolul al 19-lea incapsulat in imagistica lui Benoit Delhomme, barbatii sunt uratiti de brutalitatea cotidiana, soarele arde si descompune inainte de moarte, mana-n mana cu salbaticia, stancaria implacabila si mizeria. Povestea nelegiuitului Charlie (Guy Pearce), care, alaturi de fratii sai Mickey si Arthur, si-a castigat infamia si-o droaie de urmaritori, este una a ultimatumurilor deghizate in alegeri. Este, de asemenea, o pilda unde nici oamenii, nici faptele, nu intra in categorii clare (Bine/Rau), unde nu exista eroi sau villani, doar barbati mai mult sau mai putin hotarati, sau capabili, sa isi afirme vointa cu orice pret.

6. Mary and Max (2009) – O plastilinimatie (claymation) adorabila, emotionanta, despre relatia longeviva, legata prin corespondenta – posta rudimentara – intre niste personaje cum nu se poate mai diferite: Mary, o copilandra dintr-o suburbie a Melbourne-ului, si Max, un New-York-ez supraponderal de varsta mijlocie. Desi titlul de “animatie” tinde sa indeparteze publicul post-puber, M&M e o exceptie notabila de la regula: psihologic vorbind, filmul este o mina de aur, cei doi prieteni adunand impreuna o gama larga de afectiuni, probleme si sensibilitati profund umane.

7. The Adventures of Priscilla, Queen of the Desert (1994) – Un clasic al genului, o dramedie cu orizonturi deschise la maxim, despre trei prieteni care calatoresc de-a curmezisul Australiei intr-un autocar poreclit “Priscilla”. Doi dintre actori (Hugo Weaving si Guy Pearce) interpreteaza travestiti, iar al treilea intra in pielea, si flamboaiantele costume, ale unui transsexual (Terence Stamp). Pe parcursul roadtrip-ului lor se confrunta, desigur, cu homofobia provincialilor din centrul continentului – insa voiajul le rezerva si surprize placute, iar regizorul Stephen Elliott le inzestreaza pe Felicia, Bernadette si Mitzi cu destul simt al umorului, si al ridicolului, incat sa intretina fara prea multa greutate zambetul amuzat pe fata spectatorului.

8. Rabbit-Proof Fence (2002) – Ecranizarea cutremuratoare a cartii lui Doris Pilkington Garimara, a carei mama chiar a trait evenimentele povestite aici. Filmul ia in colimator o Australie diferita de cea evocata pana acum – desigur, peisajele alcatuiesc un background la fel de evident, care, gratie directorului de imagine, iti taie rasuflarea in egala masura; insa, politicile guvernului anilor ’30 fac obiectul real al acestui episod din viata a trei fetite aborigene. Programul de “asimilare etnica” derulat de guvern, personalizat de Kenneth Branagh intr-un rol similar, ca intransigenta si nu numai, cu cel jucat in Conspiracy (2001), le forteaza pe fetitele metise furate din sanul familiei lor sa intreprinda, la picior si haituite de-un recuperator, o calatorie de sute de mile inapoi spre casa.

9. The Square (2008) – Un thriller à la Fratii Coen, care promite multe pentru regizorul australian debutant Nash Edgerton. Australia, in sine, nu apare asa proeminent aici, povestea fiind mult prea stimulativa la nivelul suprarenalelor ca sa permita disiparea adrenalinei printr-un moment de calm peisagistic. Evenimentele declansate de furtul unei mini-averi din podul unui criminal de cariera nu transpar atat cat se succed rapid si fara preaviz. Soarta se joaca in ritm alert cu personajele implicate in afacerea prea putin premeditata, iar spectatorul se trezeste in ochiul valvartejului, antrenat de lipsa controlului pe care un scenariu bine scris, deloc preocupat de extragerea vreunei “morale”, si dirijat cu iscusinta, o urzeste.

10. Romper Stomper (1992) – Inainte de This Is England (2006), The Believer (2001) sau American History X (1998), australianul Geoffrey Wright a scris si a regizat un film despre neonazistii din tara lui de bastina. In ciuda aversiunii mele fata de Russell Crowe, aici trebuie sa recunosc ca face un rol pasabil, ca Hando, skinhead-ul sef al bandei de tineri furiosi. Caci chiar titlul (un hibrid intre “Romper Room” si “Helter Skelter”) face referinta clara la acest adevar tulburator – copiii contemporaneitatii preiau identitati dezafectate pentru a-si canaliza diversele frustrari si impulsuri violente. Problema, una a societatii noastre, fiindca pot, fara prea multa rezistenta, si, mai mult, chiar devin profesionisti in ratacirile lor criminale: in RS, Hando & co., inarmati cu bate si lanturi, ataca indivizi din comunitatea asiatica stabilita in Melbourne, dar si alte personaje care ii calca pe batatura, indicand mai mult o supapa defectuoasa a testosteronului decat o ura organizata.

(lista dedicata cu drag Sandrei, noua compatrioata a marsupialelor)