CoolRank: 6/10

– atmosfera & entertainment: 6.5/10

– regie: 7/10

– actori: 7.5/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 7/10

Nota IMDb: 7.7/10

O intalnire a creierilor ca cea ocazionata de super-hibridul verii Super 8, semnat Steven Spielberg si J.J. Abrams, n-are cum sa nu fascineze in prealabil – la fel de sigur, parerile de dupa aveau sa fie exprimate raspicat, cu pasiunea pe care asa nume mari pe afis o starneste invariabil. Nu am iesit din sala satisfacuta de mash-up-ul celor doi mamuti ai cinematografiei, dar asta pentru ca nu intrasem cu asteptari realiste: in naivitatea mea, am luat de bun trailerul. Aici se subtilizasera destule lacune in firul epic cat sa ascunda adevarata identitate a filmului – fantasy cu mesaj emo-familist – sub masca unui SF cu accente horror. Probabil ca n-am fost doar eu luata prin surprindere de cliseele si liniaritatea lui Super 8, dar recunosc de asemenea ca multi vor fi inamorati de ele: este un joc al extremelor, unde se vor prinde-n hora cei de varsta mijlocie si cei din generatia noului mileniu. Eu sunt pe dinafara.

Prea putina Abrams-cadabra, prea mult Spielberg reincalzit

As incerca un exercitiu de empatie, sa ma cobor de exemplu la nivelul ochilor de copil ca sa dau raportului asta inegal Abrams–Spielberg nota si recenzia care i se cuvine, ca doar publicul tinta, nu eu, trebuia curtat. Pe de alta parte, de ce sa induc in eroare fanii Lost sau Fringe? Nu, mai bine va avertizez din start ca Abrams, care scrie si regizeaza, e sub papucul taticului producator Spielberg si singura lui contributie vizibila (adica singura bila alba a intreprinderii) se simte la capitolul efecte speciale.

Pretendentul la inimile celor mici este un film alunecos, ca un somnifer (foarte eficace pe-alocuri), cu glumite si sentimentalisme sablonarde, o pastisa sau tribut care niciodata nu se aventureaza sa mestece tot potentialul de groaza oferit de premisa. Si asta fie de dragul povestii lui E.T. de la care imprumuta si tonul si mortarul moralist, fie ca sa se incadreze in cerintele PG-13-ului. Sincer, cred ca evaluatorii MPAA ar cam trebui sa se sincronizeze cu noua generatie de pre-adolescenti – azi, copiii sub 13 ani sunt mult mai blazati si greu de traumatizat.

Production value!!! (Charles)

In vara lui 1979, intr-un orasel american, o mana de mini-artisti aspiranti de generala se aduna sa filmeze un scurt-metraj cu zombii, pe o rola Super 8 mm. Copilandrul sef e Charles (interpretat de Riley Griffiths), care regizeaza si ii coordoneaza pe ceilalti cu flerul si focusul unui strateg. Printre acolitii lui se numara si frumoasa Alice (interpretata de Elle Fanning), cooptata pentru rolul demoazelei din short-ul lor The Case. Ea e mai “in varsta”, chiar ajunge cu picioarele la pedala de-acceleratie fara sa ia mana de pe volan – ce partida! Ca atare, toti picii suspina dupa ea, in frunte cu fiul viitorului serif, si protagonistul nostru, Joe (interpretat de Joel Courtney). Spun “viitorul” pentru ca, de fapt, tatal lui, Jackson (inegalabil aici Kyle Chandler), incepe prin a fi mana dreapta a serifului, dar va fi constrans de imprejurari misterioase sa ia insigna in primire.

Concursul de ciudatenii incepe cu un tren care deraiaza undeva la marginea orasului, chiar cand echipa de filmare se apuca sa traga o dubla in gara – urmeaza o scena lunga, grandios realizata, de explozii si fierarie zburatoare si vagoane sandvisate. Iar eroii nostri sunt la epicentru. Dupa ce se dumiresc ca n-au pierdut vreun membru inferior, superior sau din echipa in tot balamucul asta, copiii observa o incarcatura de cubulete, ca niste Rubik’s-uri argintii, care se revarsasera printre ramasitele trenului. In zilele urmatoare, oraselul linistit va fi acaparat de armata – niciodata un semn bun – seriful va disparea de pe fata pamantului, cainii vor fugi care-ncotro, iar totul, inclusiv Rubik’s-urile, va fi explicat ulterior printr-o prezenta extraterestra.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Doua observatii pro: Abrams, producator de geniu in stare sa suscite sperieturi si sa creeze monstri de calibru, trece in scaunul regizorului pentru doar a treia oara in cariera, dupa M:I 3 si Star Trek. Si, avand in vedere notele criticilor si ale platitorilor din toate colturile netului, chiar si cu schimbarea de registru a lui Super 8, ramane un Midas cu reputatia intacta. De asemenea, The Case, filmul cine-pustilor din rama filmului principal, e delicios, scris si regizat chiar de cei sase actorasi, inarmati cu… o camera Super 8 adevarata! Sa nu-l ratati, apare ca o coda extra-funny in paralel cu rularea creditelor de final – o garnitura de scurt care insa reuseste sa stearga gustul amar al lung-metrajului.

In ceea ce priveste felul principal, e cam tern, desi aspectuos – gustati-l pe propria raspundere. Super 8 a fost gandit ca o calatorie nostalgica prin trecut, trecutul unei generatii pe care E.T.-ul lui Spielberg si-a pus amprenta si care va aprecia cu siguranta atmosfera similara a lui Super 8. In coloana cu plusuri, Neville Page, creatorul monstrului din Cloverfield, e responsabil si pentru extraterestrul telepat de-aici – omologul cu minus e la nivel de poveste, unde monstruletul are un rol marginal, ca de Bau-Bau pe post de catalist in maturizarea eroilor. Gaura din firul epic unde ar fi trebuit sa fie individualizarea creaturii e adresata haotic: uneori simpatizam, alteori ne infricosam, dar totul in reprize, nu avem o constanta in reactii pentru ca nu ni se spun multe despre un element care totusi e atat de central intrigii.

Alte gauri care se casca in Super 8 sunt tot la nivel de poveste, implauzibila la tot pasul. Mai mult, personajele, in afara de cele dotate cu o farama de background (trauma unei morti in familia lui Joe si Jackson are parte de cateva referinte si de-o rezolvare, chiar daca superficiala), nu sunt conturate pana la capat. De exemplu, piromanul cu dinti de iepure Cary (Ryan Lee) ramane la nivel de caricatura – e amuzant foc, dar cam sarjat, nu depaseste stadiul de umplutura comica. In schimb, omuletii joaca mai mult decat decent, cu Elle Fanning (revelatia din Somewhere) si Joel Courtney in frunte. Chiar si pe Grinch-esca de mine care de regula nu-i inghit pret de mai mult de 2-3 cadre puse cap la cap intr-un film, aici nu ma streseaza minorii misunand in prim-planuri garla – tocmai pentru ca nu am ce sa le reprosez la actorie. Iar minunatul tata-par-excellence Kyle Chandler (vezi Friday Night Lights) intoarce pe toate partile un rol secundar si scoate din doar cateva replici o personalitate marcanta, care trece rapid, dar veridic, printr-o gama larga de sentimente.

Ce spun criticii despre Super 8?

In majoritate coplesitoare, 81% mai exact, criticii agregati de Rotten Tomatoes apreciaza la Super 8 evocarea ambiantei unor alte vremuri si, nu in ultimul rand, reciclarea comuniunii copil-extraterestru din E.T. Pe Metacritic, Super 8 primeste un scor de 72%, dar asta doar pentru ca site-ul n-a contorizat pana acum toate criticile, si din doar 40 (fata de cele 216 din colimatorul Rotten Tomatoes), reiese un procentaj mai putin concludent.

Iata cateva pareri din ambele tabere, cea cu “nu” in brate versus cea mult mai bine reprezentata, a celor care indragesc filmul. David Denby de la The New Yorker se plange ca Super 8 “sufera de pe urma maniei efectelor digitale”, in timp ce Tom Charity de la CNN pune punctul pe i cand remarca: “Abrams nu pare c-ar sti sigur pana la ce grad pe scara groazei vrea sa ajunga”. Ann Hornaday de la Wahington Post rezuma nemultumirile astfel: “Firul narativ mult prea des ne apare calculat, in loc sa curga organic, rezultatul unei formule vechi de cand lumea, in loc de inovatie adevarata”.

Pe de alta parte, Roger Ebert il lauda din plin ca pe-o minunatie retro, unde “se simte o nostalgie dar nu fata de o perioada, cat fata de un stil de realizare a filmelor, cand tinerilor spectatori li se spunea o poveste, in loc sa fie bombardati cu actiune agresiva”. Iar Richard Corliss, de la TIME, afirma raspicat ca Super 8 e “cel mai incitant si emotional film din mainstream-ul acestui an”.

Verdictul KoolHunt.ro

Cei care ridicau ochii inspre cerul instelat odata cu Drew Barrymore in 1982 vor vrea sa dea o raita pe la cinema, ca sa-si faca plinul, dupa atatia ani, cu acel mix de fantezie, aventura si caldura umana pe care Spielberg are deja patent si monopol. Mai spre paianjen negru, mai inexpresiv si mai rapid de data asta, extraterestrul care fuge de guvernul american, vrand doar sa se intoarca acasa, va impresiona mai putin, si nu-l vad ramanand in analele cinematografiei – nici, de altfel, in memoria publicului prea multa vreme. Super 8 are pretentia de a excela in relatiile inter-umane, mai degraba decat in cele inter-specii planetare – iar la acest capitol, pentru un film cu si pentru copii, se achita de sarcina.

Insa un sentimentalism pronuntat, o tenta moralizatoare si inclinatia, sau incapatanarea, de a calca in toate tiparele, transforma acest omagiu pentru un clasic al genului intr-un film de nisa. De vazut, deci, pentru cei care au fost fermecati pe vremuri de E.T.: The Extra-Terrestrial, sau pentru cei care sunt prea tineri ca sa discearna intre un SF bulversant si o poveste de-adormit… poate doar pe mine?