[Titlu in limba romana: Razbunatorul]

CoolRank: 5/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 5/10

– actori: 5/10

– scenariu: 4/10

– montaj: 5.5/10

Nota IMDb: 5.6/10

Adaptat dupa o serie manga coreeana longeviva – manhwa pentru cunoscatori, benzi desenate asiatice pentru puristi – Priest nu pastreaza totusi destul din cele 16 volume ale comic-book-ului cat sa treaca drept ecranizare in ochii publicului dedicat trup si suflet povestii originale. Pe de alta parte, artistul romanului grafic, Hyung Min-woo, s-a declarat multumit de film, care l-a inspirat chiar sa-si continue povestea cu un nou episod, Priest: Purgatory, mai in ton cu lumea evocata de pelicula. Iar non-geek-ul ii va gasi cateva bile albe la capitolul distractie acestui fantasy-western futurist care nu se ia prea in serios, mizand in schimb pe-un blitzkrieg cu mult potential de-a lua ochii prin ploaia de artificii. E o ploaie mocaneasca, de la care nu ar trebui sa astepti fulgere revelatoare, dar care satisface la nivel superficial si punctual – cand ii sare tandara lui Paul Bettany si, respectiv, cand se termina.

“Is this the world I fought for?” “No, but it’s the only world we have left!”

Atmosfera, rupta din trend-ul actual de tip toate-s vechi si noua toate, impleteste Vestul Salbatic cu gadget-urile viitorului pentru a plamadi o lume post-apocaliptica unde razboiul dintre vampiri si oameni s-a lasat cu palcuri de supravietuitori in ambele tabere. Primii, perdantii, sunt inchisi in rezervatii, in timp ce rasa umana se ghemuieste sub sutana Bisericii – catolice, care, stim bine, se preteaza oprobriului public – in comunitati ferecate de pustiul inconjurator. Preotii, arma omenirii cultivata de cler, au eradicat amenintarea monstrilor, luandu-si singuri painea de la gura, si sunt acum paria societatii, trasi pe dreapta si dati uitarii cu tot dinadinsul. Iar noi aflam toata aceasta istorie de fond dintr-un delicios mini-prolog trasat via desene animate sangeroase, inainte sa abandonam complet mediul grafic in favoarea live-action-ului. Pe parcurs, ne vom aminti vag, si cu oarecare amaraciune, magia promisa in capsula introductiva.

Preotul, eroul povestii, este un ostas lasat la vatra care inca se lupta cu remuscari dupa pierderea unui camarad intr-unul din barlogurile vampirilor. Cand dam cu ochii de el, e coplesit de-o disperare muta, incercand in van sa comunice cu interfata din confesionalele generice, presarate prin orasul high-tech ca toaletele ecologice. Asa ca, de-ndata ce seriful Hicks il viziteaza cu vesti tulburatoare despre un atac al vampirilor intr-un orasel din afara zidurilor cetatii, recunoastem mana cereasca sumar deghizata. Preotului mai ca-i scapara ochii adulmecand misiunea – cu atat mai mult cu cat victima atacului e o fosta iubire, actuala cumnata, a carei fiica a fost inhatata de dihanii. Desi consiliul de fosile, tipic, se arata intransigent si surd la sugestia ca le-ar mai da tarcoale vreun pericol, Preotul cu crucea-n frunte (tatuata?!) isi insfaca rolul de-aparator de-odinioara cu nerabdarea rablei salvate de la fiare vechi.

“What good is faith when it’s a lie?” “To go against the Church is to go against God!”

Repus in drepturi cu de la sine putere, el se lanseaza pe urmele nepoatei rapite de vampiri si face echipa cu un alt varf de lance al ordinului, o Preoteasa indragostita si prea devotata lui pentru a mai asculta de superiori. Alaturi de Hicks, si el un amorez deloc dezinteresat in misiunea de salvare, duo-ul preotesc va secera cativa dusmani pana la confruntarea finala cu prim atacantul Reginei Vampirilor. Si cam atat despre intriga – firul narativ nu acopera prea mult teren, limitat la nici o ora si jumatate de celuloid. Insa, in ciuda neajunsurilor unui condei cam fara vlaga, aspectul lui Priest se vrea indeajuns de batator la ochi incat sa lase loc de sequel. Pretentia s-ar justifica, daca aplombului vizual, initial insolit, nu i s-ar goli rezervorul din pricina unui scenariu plin de tropi rasuflati.

Din clipa in care scooter-ul Preotului paraseste oaza cetatii si se aventureaza cu viteza nitro in desert, avem de-a face cu o intrepatrundere a lumilor demna de-un episod de Dr. Who. Eroul, blond palid in pardesiu rupt din Matrix si ochelari din Back to the Future, descinde dintr-o societate SF-ista si totalitarista pe-ale carei reguli (vezi juramantul de castitate) inca se pliaza din inertie; villain-ul, brunet cu trasaturi de amerindian si palarie Stetson, domina salbaticia lasata de izbeliste ca-n vremurile lui John Wayne, si predica sus si tare ca si vampirii au suflet; luati la pachet, parca militeaza pentru titlul de “Cei mai opusi adversari”. Din nefericire, insa, marea inclestare fasaie, surpata de tiparele Binelui si-al Raului, de locatii desprinse din ramele altor filme, de relatii telenovelistice si alte nicovale gaunoase de care niciunul nu se desprinde.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Forjarea lui Priest arata a proces metodic, dar lipsit de scanteie – mai mult, regizat de aceeasi prospatura care s-a ocupat de Legion, si avandu-l tot pe Paul Bettany cap de afis, are iz de gest inutil. Iata-l deci pe Scott Charles Stewart, expert in efecte vizuale pe diverse platouri de prima mana (Pirates of The Caribbean 3, Grindhouse, Iron Man s.a.) stand mai nou la carma intreprinderii, pe care, dupa cum era de asteptat, o inclina pe teren familiar. Vampirii, creaturi vascoase cu bostan de molusca, nu au nimic in comun cu frumuseii pansivi ai lui Anne Rice sau Stephenie Meyer, si nici nu opun cine stie ce rezistenta crucifixelor Preotului, proiectate pe post de stelute ninja. Insa scenele de lupta, mai multe in zbor ca-n terra firma, antrenante si alternante, filmate pe repede-nainte sau in slo-mo, poarta amprenta unui bun manuitor al camerei. In plus, alegerea unui stil vintage in locul filmarii in format digital intremeaza imagistica temei, iar 3D-ul, suprapus in post-productie din spirit de turma cu alti pretendenti la box-office, nu stirbeste din efect.

Lui Paul Bettany ii prieste rolul de calugar singuratic, atacat si in The Da Vinci Code, unde potenta reverenda cu o personalitate schizoida mai ofertanta. Ca si acolo, am fost tentata sa-l tintuiesc cu privirea si sa ma las hipnotizata, si de interpretare, si de sesarii de muschi, in egala masura (mai mult sau mai putin:D). Totusi, daca personajul sau opereaza intr-un registru emotional mai amplu, problemele abunda la nivel actoricesc in ceea ce-i priveste pe tovarasii lui de calatorie.

Seriful Hicks si Preoteasa s-ar vrea o pata de culoare in talerul Binelui care sa strapunga armura Preotului, descoperindu-i latura sentimentala. Insa actorii nu se pot emancipa de la statutul clar de umplutura: Cam Gigandet se dovedeste din nou incapabil sa-si stearga ranjetul de baietandru de pe chip, iar Maggie Q, numarandu-se printre cele mai fade actrite “ale momentului”, plictiseste fara urma de alchimie in preajma lui Bettany. Karl Urban, pe post de nemesis, isi niveleaza calm si concentrat timbrul dupa modelul patentat de Hugo Weaving pentru rolul Agentului Smith, insa nici el nu are decat ineptii de recitat.

Ce spun criticii despre Priest?

RottenTomatoes.com contorizeaza 68 de recenzii pentru Priest, in majoritate negative, si ii calculeaza un rating strivitor de 18%. Mai indulgent, metacritic.com nu gaseste decat 2 critici care sa-i caute nod in papura filmului; lor li se alatura 10 evaluari cu parerea intre doua luntri, si chiar un biet aiurit care il apreciaza cu plus. In total, Priest capata un metascor de 41%, pe care Eric D. Snider il exemplifica printr-un comentariu senin si categoric: Arata prea bine ca sa nu fie luat in seama chiar deloc, nu e chiar atat de prost incat sa merite batjocorit, dar nici nu e indeajuns de bun cat sa merite vizionarea. In timp ce Mark Olsen de la Los Angeles Times se arata contrariat, si dezamagit, de ceea ce numeste o combinatie de prea-plin si gol, Nick Schager surprinde la fix in Slant Mag ca Priest e echivalentul rock-ului crestin.

Verdictul KoolHunt.ro

Pe tot parcursul filmului am avut impresia ca scenariul goneste din piatra-n piatra (de moara toate) impins din spate de un scenariu prost, dar cumva intr-un mod atat de consistent incat capata o seriozitate aerodinamica, de racheta focusata spre un punct culminant. Din pacate, punctul in cauza nu aduce cortegiul de prevestiri amenintatoare la un climax pe masura. Asadar, raman doar cu starea de expectativa sub microscop si concluziile sunt mixte. Cea mai mare placere care se poate distila din Priest tine, in mod paradoxal, de scenariu – ticsindu-l cu referiri la Dumnezeu, cu rugaciuni picate-n plina lupta ca nuca-n perete, si cu rabufniri de credinta inecate in emotie, niciuna credibila, Cory Goodman isi zgandareste spectatorii pana cand ii paleste rasul. Mi-a parut rau de risipirea talentului lui Bettany, pana cand, in fine, m-a razbit si pe mine inutilitatea indignarii.