CoolRank: 9/10

– atmosfera & entertainment: 9/10

– regie: 9/10

– actori: 9/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb:  6.5/10

Doua surori disparute sunt regasite dupa cinci ani de la rapirea lor, intr-o cabana aflata in paragina in mijlocul unei paduri. Ele sunt aduse inapoi la civilizatie, dar nu vin singure.

O fantoma este o amintire rea care se repeta la nesfarsit

Pe fondul unui soc psihologic, Jeff (Nikolaj Coster-Waldau) isi ucide sotia si isi rapeste fetitele, pe Victoria (Megan Charpentier) si Lilly (Isabelle Nélisse), planuind sa faca acelasi lucru si cu ele. Ajunsi in mijlocul unei paduri, se refugiaza intr-o cabana darapanata, dar nu stiu ca acolo salasluieste o fiinta supranaturala cu puteri teribile. Cele doua micute, cea mare cu o vedere slaba, iar cea mica, abia deprinsa cu primii pasi, se adapteaza mediului neprielnic, in timp ce tatal lor dispare intr-un mod misterios, dar ele raman la stadiul de salbaticiuni patrupede.

In tot acest timp, unchiul Lucas (jucat tot de Nikolaj Coster-Waldau), fratele tatalui lor, nu se descurajeaza si continua cautarile.

Dupa cinci ani si dupa eforturi supraomenesti ale unchiului lor si oamenilor care il sustin in demersuri, ele sunt gasite si readuse in comunitate, unde echipe de psihologi si experti fac eforturi sa le reintegreze. Cele doua surori sunt mutate, cu sprijinul autoritatilor, in casa unchiului lor si a iubitei acestuia, Annabel (Jessica Chastain), o rockerita baietoasa fara urma de instinct matern. Proaspata familie face eforturi sa se adapteze la noile conditii, dar toate incercarile le sunt bulversate de o prezenta stranie si infricosatoare, pe care fetitele au atras-o dupa ele.

Don’t look in the closet

Dupa o serie de sedinte si tratamente psihologice, sustinute de Dr. Dreyfuss (Daniel Kash), apar semne de progres, in special la fetita cea mare, Victoria.

Toate premisele sunt pozitive, iar faptele adauga accente melodramatice binevenite la inceputul oricarui horror cu pretentii. Insa Victoria isi revine cam “prea“ brusc din trauma si reactioneaza prompt si nesperat de civilizat la vederea unchiului, care ii evoca imaginea tatalui. Acesta ii “cumpara“ bunavointa si o domesticeste instantaneu cu o pereche de ochelari, pe care ea ii accepta fara sa cracneasca, ba isi aminteste si la ce folosesc! Basca dioptriile ei nu au avut de suferit in tot acest timp, iar vederea ei se adapteaza de cum isi apropie lentilele de ochi! O bila neagra pentru scenaristi, pe care nu stiu daca sunt in masura sa indraznesc sa-i acuz de necunoasterea unor amanunte bazice despre functionalitatea psiho-biologica a fiintei umane (pentru ca astfel de progrese au loc pe etape, unele mai greoaie decat altele, fie ca e vorba de adaptarea creierului si psihicului la schimbarile drastice de mediu, ori doar a ochiului, care nu se obisnuieste imediat cu lentilele noi), sau, mai rau, de necunoasterea tehnicilor de scriitura.

Pentru ca ar fi putut face mai multe eforturi sa aduca din condei un altfel de parcurs evolutiv al copiilor – in speta, al Victoriei – intr-un mod mult mai firesc si mai veridic. Banuiesc, totusi, ca scenaristii cunosc foarte bine toate aceste aspecte, insa s-au folosit de cateva artificii pentru a manipula si forta spectatorul, spre a-l determina sa empatizeze cu personajele, ca sa grabeasca trama si evolutia actiunii; insa bruschetea nu este estompata, dimpotriva, supara prin ostentatie. Ii salveaza, insa, fetita cea mica, Lilly, care se incapataneaza sa ramana la stadiul de fiinta semi-salbatica, dar si acesta este un artificiu scenaristic, pentru a sublinia contrastul si a marca spectaculozitatea situatiilor care se cladesc ulterior.

Insa faptul ca Victoria se da pe brazda si incepe sa se intelega omeneste cu noua familie nu este privit cu ochi buni de fiinta care le-a tinut de grija in tot acest timp, cat au fost izolate de civilizatie, “Mama“, un suflet ratacit, care nu-si gaseste odihna nici in viata de apoi, la mai mult de un secol dupa ce murise. Aceasta isi ia foarte in serios rolul de mama adoptiva, se ataseaza de cele doua copile orfane si creeaza o legatura atat de puternica, incat nici macar moartea, sau apartenenta la doua dimensiuni diametral opuse nu o impiedica sa le fie alaturi.

Iar cand ceilalti isi aroga dreptul asupra fetitelor, “Mama” ia atitudine si incepe sa-si faca simtita prezenta… intr-un mod atat de agresiv si infricosator, incat te face sa sari din fotoliu de spaima!

Despre actori si regie ce se poate spune?

Dincolo de mituri si povesti de tipul Cartea junglei, au existat astfel de cazuri reale de copii crescuti in salbaticie, chiar si in epoca moderna, asadar sintagma “viata bate filmul“ se aplica oricand. Se putea pleca de la o premisa ofertanta, dar, din pacate, scenariul nu are destula consistenta ca sa faca din acest caz unul veridic. Povestea este grevata de amatorism, porneste de la o situatie chinuita, tocmai pentru a se putea adauga pe parcurs alte sub-plot-uri, la fel de neveridice,  pe care le lasa nerezolvate. Ridica prea multe de ce-uri ca sa faca din acest film unul cu adevarat remarcabil. Desi, in ultimii ani, genul horror a cunoscut un proces de rafinare a stilului, conferindu-i un statut din ce in ce mai solid printre celelalte stiluri cinematografice, astfel de povesti neinchegate nu reusesc decat sa-i aduca deservicii si sa-i saboteze credibilitatea. Autorii scenariului – trei la numar! Neil Cross, Andrés Muschietti si Barbara Muschietti – par sa vina fiecare cu un plot independent de structura initiala si astfel iese un melanj de situatii care nu mai au stabilitate, fiind doar pretexte evidente de a construi (fortat) actiunile urmatoare. Remarc un paradox al scenariului: personajele sunt mult mai clar definite decat structura narativa in sine.

Insa hiba scenariului neverosimil este compensata de regie si de efectele speciale exceptionale: nu exista sange si violenta in acest horror, ci doar suspans foarte bine dozat si construit strict pe stiinta incadraturii si pe buna cunostere a psihologiei spectatorului; lipaitul nondiegetic al picioruselor lui Lilly are o incarcatura sinistra suficient de puternica incat sa te faca sa-ti tii rasuflarea cand trecerea ei prin preajma este marcata astfel, iar aspectul personajului malefic “Mama“, care se dezvaluie pe parcurs, se joaca si mai mult cu imaginatia publicului, care, initial, nu stie la ce sa se astepte: intai abia zarita prin ochii miopi ai Victoriei, apoi in toata oroarea, cand accesele ei de furie si gelozie o determina sa iasa la lumina si sa-i ameninte pe toti cei care ii submineaza autoritatea materna.

Actorii sunt un alt punct forte al filmului, in special copiii, care si de data aceasta fura spectacolul. Se evidentiaza mica frantuzoaica, Isabelle Nélisse, care adopta cu o maturitate remarcabila motricitatea, mimica, comportamentul si psihologia unui copil alienat – iar delicata Jessica Chastain este foarte credibila si carismatica in rolul tatuatei rebele, Annabel, trezita dintr-o data in rol de mama vitrega, fara nicun fel de “maternal skills”, cel putin la inceput. In cazul personajului Annabel se recurge la sablonul des folosit in ultimul timp in filmele horror – „the last girl“, eroina care se mobilizeaza si salveaza situatia, atunci cand toti ceilalti sunt depasiti de ea.

Producatorul Guillermo del Toro isi face simtita prezenta si in regie. Filmul Mama ne duce cu gandul involuntar la capodopera lui initiatica, Pan’s Labyrinth (2006). Desi se reiau cateva elemente importante din Labirint (natura, supranaturalul, copiii ca releu al manifestarilor paranormale), din pacate Mama nu se ridica la nivelul asteptarilor.

Ce spun criticii despre Mama?

In privinta filmului Mama, in general opiniile sunt pro si contra in egala masura. Site-ul Rotten Tomatoes ii acorda lui Mama 62 la suta din voturi, iar Metacritic aduna 57 de procente pentru Mama. Sunt apreciate calitatea audiovizuala si faptul ca suspansul cu care jongleaza Andrés Muschietti plaseaza filmul Mama alaturi de marile productii clasice ale genului, mult deasupra creatiilor de duzina, care fac exces de scene sangeroase si monstruozitati triviale. Totusi, gafele de scriitura nu sunt trecute cu vederea, fiind drastic sanctionate, atat de criticii avizati, cat si de publicul cinefil.

“In loc sa-ti serveasca galeti de viscere si sange, aceasta poveste cu fantome ofera o dimensiune spatio-temporala bine definita, precum si un tip de subtilitate estetica pe care nu o sesizezi des in filmele de groaza: frumusetea picturala, atmosfera tulburatoare si actori atat de buni incat iti doresti ca nimeni sa nu-i atace in vreun fel.”- Manohla Dargis, The New York Times (Metacritic).

“Din pacate, atat povestea cat si efectele aluneca in ridicol spre sfarsit, filmul terminandu-se intr-o cheie melodramatica si lacrimogena, dezvaluind preferintele excesive ale lui del Toro pentru basme“ –  Niki Boyle, The List (Rotten Tomatoes).

Verdictul KoolHunt.ro

Sunteti, sau nu, pasionati de subiecte paranormale, credeti, sau nu, in fantome, daca decideti sa vedeti filmul Mama, veti fi zguduiti si la propriu, si la figurat. Efectele spectaculoase induc senzatii viscerale si descarcari de adrenalina cu efecte prelungite mult dupa ce parasesti sala de cinema. Multi au spus ca, inainte de culcare, au verificat de cateva ori camerele sa vada daca sunt singuri (sic)!

Insa nu doar efectele sunt cele care creeaza suspansul si atmosfera, ci, in primul rand, actorii exceptionali, in special cele doua fetite al caror talent si capacitate de intelegere a tipologiei personajelor jucate ii depasesc pana si pe cei mai versati psihologi. Filmul Mama este mai eficient decat o ruta in rollercoaster sau o saritura de bungee jumping, iar daca sunteti amatori si apreciati acest gen, Mama nu va va dezamagi!