[Titlu in limba romana: Vizita regelui la Hyde Park on Hudson]

CoolRank: 6/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 8/10

– actori: 8/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 9/10

Nota IMDb:  5.8/10

In plin freamat istoric ce anticipeaza cel de-al Doilea Razboi Mondial, presedintele american Franklin Delano Roosevelt reuseste sa lege stranse legaturi diplomatice cu Marea Britanie, reprezentata de insasi familia regala, aflata in vizita pe domeniul de vara al primului om din statul american. Dar, in ciuda umbrei conflagratiei iminente, viata, sub toate aspectele ei, merge inainte, dezvaluindu-ni-se pe ecran idila presedintelui cu Daisy, vecina, confidenta, prietena si verisoara sa de gradul „cinci sau sase, in functie de cum numeri“.

Timpul se masoara in vizite…

Bazat pe fapte reale si pe corespondenta dintre presedintele american Franklin D. Roosevelt (Bill Murray) si Margaret “Daisy” Suckley (Laura Linney), o ruda indepartata a lui, avem ocazia sa aflam amanunte inedite despre relatia vag incestuoasa dintre ei, desfasurata pe suavele acorduri ale Rapsodiei Albastre care inunda peisajul bucolic reprezentand domeniul de vara al presedintelui din America anului 1939.

Povestea este abordata din perspectiva lui Daisy, o tanara care, desi face parte din aristocratia americana, traieste retrasa alaturi de matusa ei, de care are grija. Intr-o buna zi, ea este abordata si chemata la el acasa de insusi presedintele Americii, care, intamplator, ii este si var indepartat. Dupa o prima vizita aparent banala, in care presedintele o imbie cu ceai (sau tigari si tarie, dupa preferinte), ii vorbeste despre locurile pe care le-a vizitat si ii arata pretioasa lui colectie de timbre, iar legatura devine din ce in ce mai profunda. Nimic nu prevedea pasiunea ravasitoare, neinteleasa si imposibila tesuta intre ei.

Fermecat de discretia lui Daisy, presedintele o apropie, intai ca simpla camarada de calatorii campenesti, apoi ca amanta, promitandu-i magia clipelor de singuratate, fie ca sunt impreuna, fie ca e nevoita sa stea izolata din pricina programului incarcat al presedintelui…

Everyone in this house is already awake!

…care program, spre stupoarea lui Daisy, este impartit, nu doar intre intalniri oficiale cu potentatii lumii, ci si intre vizite nocturne cu nenumaratele lui amante, printre care Missy (Elizabeth Marvel), secretara personala si mana lui dreapta.

Domeniul pe care are loc actiunea, desi de o frumusete ireala, este zguduit de deceptii, prefacatorii, scandaluri abia dezamorsate, iar toate au loc sub privirea atotvazatoare a Doamnei Roosevelt (Elizabeth Wilson), mama presedintelui.

Este interesant portretul psihologic in care autorii filmului il incadreaza pe F.D.R. Dincolo de imaginile de arhiva, de documentare, de mituri amplificate – mai mult sau mai putin artificial – de catre mecanismele de manevrare si P.R. din vecinatatea omului-institutie, avem ocazia sa-l vedem pe acest barbat de legenda al natiunii americane dezgolit de aura lui supraomeneasca si gasim, mai degraba, un afemeiat complexat de Mrs. Roosvelt si a sa autoritate matriarhala ubicua, cu care inca mai locuieste si care il tine din scurt, defulandu-si angoasele in relatii nepotrivite cu aproape toate femeile cu care se intersecteaza.

Una dintre „angoase”, insa, ramane in antologie si nu doar pentru ca se tese alaturi de verisoara lui de gradul cinci sau sase – dar tot verisoara! –, ci pentru intensitatea legaturii, pentru veridicitatea sentimentelor, trainicia si forta de regenerare a ei. Oricum, se stie ca si Eleanor Roosevelt era tot ruda de sange, asa ca detaliul cu privire la amanta lui – „verisoara de gradul cinci sau sase”  – nu mai este deloc socant pentru nimeni, in acest context.

Idila se impleteste pe fondul pregatirii vizitei familiei regale britanice, menite sa intareasca relatiile diplomatice intre cele doua puteri, relatii care au fost pana nu demult zguduite si aproape compromise de pretentiile de independenta ale Federatiei, „fiica zvapaiata” a Commonwealth-ului – lucru care a lasat puternice ecouri in constiinta ambelor natiuni, reprezentate aici, emblematic, de cuplurile conducatoare.

Asadar, in paralel cu pasiunile noilor amanti, se desfasoara mult asteptata vizita a royalilor, care sunt cu totul bulversati de peisajul atat de strain, de grobianismul si lipsa de protocol a acestor provinciali cu pretentii de mare putere. Cel putin aceasta reiese din comportamentul cuplului cu sange albastru, caruia i s-a facut un mare deserviciu prin aceasta portretizare ironica si nedreapta, tinand cont de realitatea istorica si dovezile palpabile, expuse cinematografic si cu alte ocazii, mult mai veridice si mai respectuoase.

Chiar in seara in care are loc cea mai importanta cina, menita sa sparga gheata, lucrurile degenereaza, si nu neaparat pentru ca discul lunii isi revarsa razele-i pline de mister si capabile sa induca toata suflarea de pe pamant intr-o transa similara cu cea data de cantecul sirenelor; si nici din cauza ca s-a spart pretiosul serviciu de farfurii imprumutat de la vestita Lady Astor, ci pentru ca lui Daisy i se reveleaza minciunile lui Franklin, iar tumultul ei sufletesc pare sa-i influenteze pe toti. Doar nu degeaba se spune ca mai rau decat o sotie inselata este o amanta inselata!

Situatiile sunt prezentate printr-un comic subtil, dar cam libidinos. Desuetudinea si kitsch-ul joaca un rol important in crearea acestora, agonia cuplului regal cauzata de un iminent picnic traditional american – pus la cale de impetuoasa Prima Doamna cu intentia clara de a frustra auditoriul snob si de a o scoate din sarite pe mama soacra, deoarece se vor dansa dansuri ale „indienilor“ si se vor consuma cantitati industriale (à la Americana) de hot dog – atinge cote maxime, iar presedintele incearca sa o impace pe verisoara-amanta inselata, introducand-o oficial in cercul lui intim.

 Despre actori si regie ce se poate spune?

Ceea ce nu reusesc sa inteleg este care a fost dorinta lui Richard Nelson, autorul scenariului, cand a conceput acest film: a vrut sa-l desfiinteze complet pe marele sef de stat care a ramas in memoria americanilor drept unul din cei mai reprezentativi arhitecti ai Americii contemporane, in contrapunct cu alte creatii pe acelasi subiect, sau a vrut doar sa faca putin bascalie de el, tocmai pentru ca ii admira personalitatea si mostenirea lasata?! Aceeasi intrebare si in privinta regizorului Roger Michell, care a optat pentru anumite modalitati de exprimare artistica de a pune in valoare anumite aspecte ale vietii ilustrilor protagonisti.

Momentele „moarte“ si dialogurile rasuflate pe alocuri sunt compensate de o imagine superbissima, prin care sunt reproduse cu o acuratete fotografica exceptionala peisajele paradisiace si noptile sub clar de luna incarcate de magie, iar acest aspect reprezinta punctul forte al filmului, care este placut vizual si iti induce o stare de bine doar privind imaginile.

Jocul actorilor este adesea caricatural si excesiv, dand impresia ca special ironizeaza niste personalitati mondene, pentru ca au ceva impotriva lor, mai ales in privinta regelui si reginei, care par, mai degraba, personaje ale unui desen animat: de la mimica mirato-oripilata de tot „americanismul“ din jur, care da senzatia ca emana un iz rural insuportabil pentru nasurile lungi si pudrate ale celei mai prestigioase si potente case regale europene, pana la frazare, gestica si momente de tacere. Aproape la fel se intampla si cu restul personajelor, din cale afara de stilizate gestural. Se remarca, insa, jocul actritei britanice Olivia Williams, care isi demonstreaza, inca o data, capacitatea extraordinara de metamorfozare, chiar daca exista o oarece discrepanta intre adevarata Eleanor (cu aspectul ei greoi, emanand de sobrietate si modestie demna de o guvernanta germana) si cea din film, care pare cu 30 de ani mai tanara decat sotul ei, desi diferenta de varsta dintre ei era doar de doi ani, si e o zvarluga svelta, mucalita, mereu nelinistita si gata oricand sa-si debordeze spiritul anarhic, rebel si extravagant.

Daisy (Laura Linney) este portretizata drept o femeie suava, sensibila, dar devine enervant la un moment dat sa vezi cum rabda si suspina ca o scolarita, desi ea isi lasa de buna voie demnitatea calcata in picioare de dragul iubirii pentru un om important, puternic, dar greu de inteles. Cat de realist este ea expusa, aceasta nu vom avea ocazia sa probam.

Despre Bill Murray numai de bine, evident, dar, desigur, plecam cu nenumarate preconceptii despre cum ar trebui cineva sa-l joace pe Franklyn Roosevelt. Si nu putem sa nu observam diferentele de personaj, din moment se abordarea este cu totul diferita fata de celelalte filme sau documentare in care am vazut un F.D.R. cu sange rece, calculat, darz, un Atlas modern si atipic, ce cara pe trupu-i, desi schilodit de poliomielita, greutatea Americii si, in cateva momente cheie ale istoriei, pe cea a intregii lumi. Un lucru interesant ce merita mentionat este cum, prin maiestria si flerul operatorului, care alege o anumita unghiulatie, se obtine o asemanare fizica izbitoare intre Bill Murray si Franklin D. Roosevelt.

 Ce spun criticii despre Hyde Park on Hudson?

Cu o nota de 5.4 pe Rotten Tomatoes, la egalitate cu nota de pe Metacritic, parerile sunt impartite. Toata lumea este de acord ca portretul presedintelui, in special, dar si al auxiliarilor, nu corespunde cu ideea publicului larg despre personajele in cauza, idee construita cu migala de materialele create despre ei, sub penelul istoriei, pana acum.

Este un film „altfel“, nu esti sigur daca e o comedie/satira putin depasita sau o drama biografica menita sa destructureze imaginea unei personalitati ilustre, facand-o cu zambetul pe buze.

Cu un punctaj maxim pe Metacritic, Rex Reed de la New York Observer sustine: „In privinta frumusetii, a tonurilor, a izbutirilor tehnice si a valorii artistice la toate nivelurile,  Hyde Park on Hudson este un film de sine statator – amuzant, credibil, cu acuratete istorica si foarte distractiv“.

La polul opus, Connie Ogle de la Miami Herald consemneaza pe Rotten Tomatoes ca filmul Hyde Park on Hudson  reprezinta doar „o incercare apatica, anosta, prin care nimeni nu face eforturi pentru a ajunge la esenta personajelor sale, este o lectura superficiala a unei ere semnificative, povestita, in cea mai mare parte, din punctul de vedere al unui personaj lipsit de viata“.

 Verdictul KoolHunt.ro

Hyde Park on Hudson este un film pe care ori il iubesti, ori il detesti. Merita sa-l vezi macar pentru curajul si tenta de obiectivitate cu care destrama un mit cladit pe considerente cel mai adesea meritate, insa nu lipsit de hibe si tare. Filmul nu se vrea a fi o calomnie – foarte multa lume stia despre casnicia sotilor Roosevelt ca era mai mult de fatada, deoarece el era un mare „admirator“ al sexului frumos, iar ea… de asemenea (ca sa ma exprim eufemistic!) –, nu exagereaza cu scosul gunoiului de sub pres, ci doreste sa arate latura umana comuna a oricarui supererou in carne si oase, pentru ca, daca acesta nu ar avea si o pronuntata latura umana obisnuita, cum s-ar mai putea raporta la oamenii ale caror destine le conduce si cum ne-am mai lasa noi sedusi de charisma liderilor, daca nu tocmai gasindu-le micile slabiciuni, care, intotdeauna, ii fac mai simpatici in ochii nostri, ai „muritorilor”?!