[Titlu in limba romana: Nader si Simin, o despartire]

CoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 7/10

– regie: 9/10

– actori: 9/10

– scenariu: 8./10

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 8.6/10

Iranul zilelor noastre… hai sa zic, intr-o nota umoristica, ca nu imi e complet strain: o fosta colega de facultate e casatorita cu un iranian si are un blog la care sunt abonata.

Dar o familie iraniana care se afla in pragul unei despartiri oricum nu e prilej de invatat despre cultura si civilizatia respectiva. Nu ca focus principal al filmului cel putin. Ce urmeaza sa vedeti in A Separation e o drama pur umana, urmarita cu finete in multe din fatetele prin care influenteaza vietile celor implicati. Chiar daca sunt mai indepartati de nucleul evenimentelor in discutie.

Does he even realize you are his son? I know he is my father!

Fara absolut niciun fel de sovaire, suntem practic azvarliti direct in viata lui Nader (Peyman Maadi) si a lui Simin (Leila Hatami). Aflam ca Simin vrea sa se desparta de barbat pentru ca acesta nu vrea sa emigreze cu ea. Fix in pozitia judecatorului, suntem implicati aproape dinamic in ce se intampla. La inceput e clar: Simin vrea divortul pentru ca e hotarata sa lupte pentru conditii mult mai bune in care sa traiasca fiica lor, Termeh – de altfel toti trei au primit viza. Nader nu vrea sa plece – tatal lui e bolnav de Alzheimer si datoria filiala e sa aiba grija de el atat cat va fi nevoie.

Judecatorul nu le accepta divortul, si atunci Simin se muta la parintii ei, lasandu-l pe Nader sa se descurce singur cu tatal lui si fiica lor de aproape 11 ani. Nader se vede nevoit sa angajeze o femeie care sa aiba grija de tatal sau cat e el la munca.

Razieh (Sareh Bayat), e insarcinata, credincioasa (spre habotnicie, as zice eu) si cu o fetita pe care o aduce cu ea la “serviciu”. Totusi, ingrijirea unui om batran, bolnav, care nu mai recunoaste nimic din lumea inconjuratoare e dificila si se pare ca pune probleme nu numai de ordin “logistic”, ci si religios (inainte de a-l spala, femeia suna pe cineva sa o lamureasca daca “se cuvine” sa faca asta). Destul de rapid in cadrul filmului, femeia e data afara, la propriu, facuta hoata si mincinoasa. De aici inainte cam toate sunt de domeniul declinului – Razieh pierde sarcina si depune o plangere la judecatorie, Nader putand fi acuzat deja de omor. Cum se rezolva toate infatisarile in fata oamenilor legii? Vor ajunge la o intelegere baneasca sau conflictul se va adanci si mai mult? E un film care merita sa ia un Golden Globe? dar un Oscar? Unele raspunsuri sunt mai usor de dat decat altele….

What is wrong is wrong, no matter who said it or where it’s written.

Pe scurt, filmul mi-a placut. E genul de drama care iti prezinta fara nuante trandafirii realitatea, ba chiar pot sa zic ca as fi preferat sa nu existe unele tuse de scandal – dar asta tine de dorintele mele pacifiste interioare si nevoia de escapism, nu de cat de bine e realizat filmul. Mi s-a parut chiar ca ce vedeam semana destul de tare cu imprejurarile in care am crescut. Ingradirile de ordin religios, economic (familia lui Razieh e mai saraca si are mare nevoie de banii pe care ii aduce cu slujba ei, Nader si Simin sunt din patura de mijloc), cenzura care nu este nicaieri prezentata in mod evident, dar prin care a trecut filmul… toate cred ca au contribuit la redarea unui sentiment “familiar”, un fel de viata inabusita pe care o simteam inainte de ‘89, de ale carei cauze nu imi dadeam neaparat seama. Am revazut aceeasi atmosfera in film, si a durat destula vreme pana sa realizez cum de o sesizam. E interesant de urmarit cum se schilodesc unele relatii, care, pornind deschis si sincer, ajung diforme si pline de neintelegeri sau adevaruri aproximative, pana la o rezolutie finala, oricare ar fi aceasta.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Iranianul Asghar Farhadi, regizorul si scenaristul filmului, nu e deloc un novice intr-ale cinematografiei. Aflat in domeniu de 11 ani, e un obisnuit al premierilor de la diferite festivaluri internationale de film (Chicago, Varsovia, Berlin, Teheran, Sydney, Brisbane), si absolut fiecare lucrare de-a lui a fost recunoscuta si aclamata in intreaga lume. A Separation deja ii adusese pana la recentul Glob de Aur cel putin alte doua premii pentru cea mai buna regie, printre care si Ursul de Aur de la Berlin. Fortat si de cenzura, cu siguranta, filmul comprima mai multe realitati decat o criza familiala, fie ea intr-o tara exotica, despre care curiozitatea ne da ghionturi ca sa aflam mai multe. Desi pe diferite forumuri de discutii exista voci suparate ca nu se arata publicului non-iranian mai multe despre ce frumoasa este de fapt viata poporului, realitatea sugerata de film nu e deloc roz – trebuie sa ne amintim ca A Separation a trecut de 2 ori prin cenzura, o data cand scenariul era gata, a doua oara ca productie finala. Nu avem ca intr-un documentar insirate exact motivele pentru care Simin vrea atat de mult sa plece incat renunta la 14 ani de casnicie si risca toate dezechilibrele pe care le vedem ulterior.

Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat gasesc asemanari cu ce stiam: parintele care vrea sa plece, sa schimbe totul pentru sansa copiilor de mai bine, si cel care vrea sa stea in tara, sa lupte pentru drepturile sale, chiar daca e inchistat in reguli combinate intre traditii religioase si stat corupt. Vorba aia: “daca plec eu, cine mai ramane? Hai sa facem sa functioneze lucrurile asa cum putem aici”. Lectia lui Nader data fetei sale in benzinarie, tenacitatea depusa in apararea cauzei sale la judecator, ne arata ca el e hotarat sa nu inghita ce nu crede ca merita. Chiar daca finalul e deschis, Asghar Farhadi ne lasa suficiente indicii pe parcursul filmului sa intuim ce se intampla. De altfel chiar el declara ca i se pare o dovada de minim respect pentru public ca intelesul unui film sa nu poata fi insumat intr-o singura propozitie, ci sa atinga subiecte complexe, despre care e important sa se discute.

Ce m-a frapat la A Separation e ca nu are muzica de fundal. Doar secventa finala m-a facut sa imi dau seama de asta – in care acordurile de pian ajuta la redarea uneia dintre cele mai emotionante scene vazute in ultimul timp. E un “artificiu” prin omisiune (daca ingaduiti un mic joc de cuvinte) care adauga la sentimentul de real, de “desprins din viata”, de “vecinul de langa mine sau poate chiar noi” pe care l-am avut din primele momente.

Actorii… m-au cucerit. Din pacate, pentru ca nu mai stiu filme cu niciunul dintre ei, nu ii pot aprecia decat pe baza rolurilor in care i-am vazut aici… Leila Hatami (in rolul lui Simin) a fost deja distinsa cu Ursul de Argint pentru rolul din A Separation. Debutand in filmele tatalui ei (regizor iranian faimos, mama – actrita), nu e nici la primul premiu pentru interpretare, deci aprecierea adusa de ultimul ei rol nu e ceva “accidental”. Pe mine m-a fermecat prin gratie, fermitate, joc discret, si o prezenta pregnant simtita in tot filmul.

Peyman Maadi (in rolul lui Nader) e si scenarist (dar nu aici), si a debutat ca actor in alt film, bineinteles premiat, al lui Asghar Farhadi (About Elly). Nu stiu cum e cu rolul respectiv, dar cu Nader reuseste sa tina personajul intr-un echilibru pe muchie de cutit intre tatal onest, nedreptatit si omul lunecos, care de fapt stie mai multe decat spune si ale carui intentii banuite te cam infioara. Si el are un Urs de Argint de la Berlin pentru rolul din A Separation.

Termeh e jucata de fiica regizorului, Sarina Farhadi, si nu vad nicio urma de ezitare sau fals in nicio secventa din care face parte.

Sareh Bayat (interpretand-o pe Razieh) a reusit sa salveze (in ochii mei) personajul femeiii religioase, dezvaluind treptat din mecanismele care o motiveaza. Sincer, mai aveam putin pana sa o cataloghez ca prostanaca de-a dreptul, si daca cineva mi-ar fi povestit filmul, sigur as fi avut multe de spus la adresa ei. Inca am – dar despre critica. A si… a primit si ea Urs de Argint la Berlin pentru rolul din A Separation.

Ce spun criticii despre A Separation?

Se pare ca avem cu siguranta un castigator si la Oscar… nu de alta, dar A Separation e apreciat in unanimitate pe metacritic.com, cu 95 puncte din 100 (din 36 de review-uri) si nota 9 din 10 din 98 de voturi. Pe rottentomatoes.com avem o situatie similara: 99% proaspat din 100 de review-uri, ceea ce inseamna ca e o singura rosie stricata acolo (ahem, ahem, David Nussair, Reel Film Reviews – “kitchen-sink drama”) pentru A Separation. Din 5883 de utilizatori, 94% l-au placut. Daca asta nu se va traduce intr-un Oscar unanim acordat, atunci macar filmul asta o sa poata sa stea alaturi de alte filme “sarite” de premiul asta, dar care au devenit mult mai cunoscute decat “premiantele” (Pulp Fiction. Mai zic?)

Verdictul KoolHunt.ro

Vedeti-l. Clar. Fie ca sa intelegeti ce au tot premiat juriile astea internationale, sau sa prindeti o farama, atenuata si cenzurata, din Iranul contemporan. A Separation merita vazut – pentru mine a fost exemplul clar de “less is more”, in care fragmente ce par desprinse din scara blocului de fapt iti pot deschide ochii la realitatile mai mari si mai urate din al caror puzzle fac parte.