[Titlu in limba romana: Rocker Hit: Ochi pentru ochi]

KoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 9/10

– actori: 9/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 7/10

Nota IMDb: 6.6/10

Daca cineva mi-ar fi spus pana sa vad This Must Be the Place ca este un film despre Holocaust, n-as fi crezut. Sean Penn, machiat si aranjat aidoma lui Robert Smith de la The Cure, m-a urmarit tot anul, pana cand am vazut filmul. Sunt zile cand un film trece prin filtrul gandurilor si poti sa spui in doi timp si trei miscari daca merita sau nu. Sunt zile cand las ideile sa se aseze, sa-mi aduc aminte, uitandu-ma la cateva scene cheie, cat talent zace in Sean Penn. This Must Be the Place ramane un film ce te bantuie dupa ce l-ai vizionat. Unii o sa zica ca e o ciudatenie din care nu intelegi nimic, altii, ca e film facut pentru premii. Pentru mine, este un film despre cunoastere si autocunoastere, despre limite si pana unde esti capabil sa mergi.

Have you noticed how nobody works anymore and everybody does something artistic? (Cheyenne)

Cheyenne (Sean Penn) este un rocker blazat, retras pe mosia sa din Dublin. Intr-o buna zi, omul nostru afla ca i-a murit tatal si pleaca la New York. Pe langa inmormantare, acest Robert Smith wannabe, pasnic si ciudatel, se intalneste cu familia lasata in urma pe vremea cand era pe val, si afla un secret dureros despre tatal sau. Cheyenne afla ca parintele sau a fost unul din supravietuitorii Holocaustului, un om ce a indurat chinuri si umilinte greu de imaginat, un om ce a renascut din propria cenusa si si-a intemeiat o familie. In mintea lui Cheyenne are loc o revelatie ce-i schimba existenta si, din rocker fara planuri de comeback, linistit la casa lui, plimbandu-se gales prin mall-uri irlandeze, se transforma in vanator de nazisti. In clipa asta, am o strafulgerare la ceas de noapte si discursul lui Robert Downey Jr. din Tropic Thunder, “Never go full retard”, imi rasuna in minte. Maniera in care Sean Penn abordeaza rolul este riscanta. Ori esti ridicol, si s-a dus pe pustii tot filmul, ori este genial. Nu ai cale de mijloc. Sean Penn reuseste sa te convinga ca Cheyenne este timid si introvertit, un rocker, cu parul cret, cu aspect usor de permanent la 220, ca sa citez un vecin de la mine din bloc. Daca Robert Smith si Lady Gaga ar fi avut o aventura de o noapte, Cheyenne, dragalasul Cheyenne, putea sa fie rodul pasiunii lor. Cheyenne este mult mai mult. Este un om ce decide sa porneasca intr-o calatorie unde se redescopera pe sine. Un drum unde alege sa nu raspunda umilintei si torturii cu aceeasi moneda. Un suflet boem, un suflet inocent, alege sa se maturizeze in ritmul lui, cu un mers usor saltaret.

Without realizing it, we go from an age where we say: “My life will be that” to an age where we say: “That’s life.” (Cheyenne)

Cheyenne alege sa infrunte Infernul, cuvantul ce defineste ororile Holocaustului. Acest om, cu toate ciudateniile si temerile sale, alege sa mearga pe un drum unde razbunarea este invinsa de umanitate si de simtul dreptatii ce nu ia forma crimei. In calatoria sa, rocker-ul nostru se intalneste cu un vanator de nazisti, Mordecai Midler (Judd Hirsch) si ajunge sa-l cunoasca si pe Aloise Lange (Heinz Lieven), cel care i-a torturat si umilit tatal. In cursul discutiei dintre cei doi, Cheyenne da dovada de capacitatea de a intelege si de a gasi o pedeapsa mult mai potrivita decat o executie sumara. Lange simte pe propria piele umilinta, infrunta la randul sau necunoscutul, frigul, simte frica. Drumul dreptatii este drumul lui Cheyenne, iar calea aleasa de acesta pentru a se impaca cu tatal sau si cu sine nu este una usoara. Cheyenne s-a acceptat cu bune si rele si a cunoscut faima, a ales in schimb sa se indeparteze de familie, de cine este cu adevarat in spatele machiajului si a atitudinii nonconformiste. Credinta in adevar si dreptate, naivitatea si atitudinea relaxata, ofera o partitura neconventionala si o abordare iesita din tipare a unui moment de trista amintire din istoria omenirii.

Despre actori si regie ce se poate spune?

 Paolo Sorrentino a fost nominalizat la Palme d’Or in 2011 cu This Must Be the Place. Nu a castigat, dar a primit premiul juriului ecumenic. Sorrentino filmeaza discret, te invaluie in povestea ticluita cu multa rabdare. Il ajuta si coloana sonora de exceptie, David Byrne de la Talking Heads are si un rol cameo, nu doar ofera o partitura in ton cu melancolia si calmul personajului central. Si asa ajungem la distributie. Frances McDormand, in rolul nevestei lui Cheyenne, este o prezenta relaxata in film, genul de sotie ce intelege stilul excentric si nu prea al consortului si ii ofera sprijin fara sa para prea mamoasa sau prea distanta. Se muleaza in ton cu personalitatea sotului. Cand l-a creat pe Cheyenne, Sorrentino s-a inspirat din personalitatea si felul de a fi ale lui Robert Smith de la The Cure, iar Sean Penn a mers pana la capat si a adus o nota originala lui Cheyenne. Mimica fetei, stilul in care vorbeste, privirea. Penn poate sa taca si sa joace acest rol doar privind spre camera si spre celelalte personaje. In anumite momente, chiar face acest lucru. Sean Penn te urmareste si dupa ce filmul a luat sfarsit.

Ce spun criticii despre This Must Be the Place?

This Must Be the Place a lasat pe multi critici de film incantati de jocul lui Sean Penn, dar, daca luam la bani marunti paginile de specialitate, verdictul despre filmul lui Paolo Sorrentino este undeva intre film greu de inteles si notat neutru si opera de geniu. Pe IMDb gasim un rating de 6.6/10 acordat de peste 12.000 de utilizatori. De curiozitate, m-am uitat sa vad ce alte preferinte cinefile au avut cei ce au notat acest film, iar din oferta nu lipsesc Sin City, Leon, Jackie Brown si In Bruges. Eclectica panoplie. Pe Rotten Tomatoes, in dreptul filmului This Must Be the Place avem un procent de prospetime de 68% si o medie din partea criticilor de film de 6.2/10, cu un interes din partea publicului 60% si un rating de 3.4/5. Pe Metacritic, avem un punctaj de 61/100 pentru This Must Be the Place, cronici in general favorabile: 16 pozitive, 9 neutre si 4 negative. Roger Ebert (Chicago Sun Times), Michael O’Sullivan (Washington Post) si Bill Goodykoontz (Arizona Republic) lauda prestatia lui Sean Penn pe ecran si regia lui Paolo Sorrentino. Joe Morgenstern (Wall Street Journal) si Mick LaSalle (San Francisco Chronicle) critica alegerea personajului in context cu drama povestii, iar atmosfera atipica plictiseste audienta, in caz ca incearca si reuseste sa priceapa ceva. Undeva la mijloc este adevarul.

Verdictul KoolHunt.ro

Imi permit sa va spun ca This Must Be The Place este un film ce nu trebuie ratat, cu toate ca la noi a ajuns pe ecrane printr-o minune a sortii. Un film cum rar mai gasim in ziua de azi, iar cei ce ne par ciudati ascund o poveste si isi vad de viata in felul lor. Nu trebuie sa-i intelegem, nu trebuie sa spunem nimic, trebuie sa ascultam povestea, sa pricepem fiecare ce poate si sa incercam sa ne gasim la randul nostru un drum propriu in viata. Aceasta este cea mai mare provocare oferita de Paolo Sorrentino. Aceasta este provocarea vietii.