CoolRank: 5.5/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 6/10

– actori: 5/10

– scenariu: 4/10

– montaj: 4/10

Nota IMDb: 6.1/10

La capatul unui lung si literalmente funebru montaj introductiv, care-si face mediocru spre bine treaba de-a instala un climat de tensiune in sala, avem aceeasi asteptare ca la orice vizionare de horror, sa o simtim bazaind subcutan pe tot parcursul, si-ncolacindu-se strans in jurul unor pusee de groaza. Oricine stie ca Anthony “Hannibal” Hopkins poate sa intretina asteptari de acest gen, ca atare l-as fi preferat mai devreme la datorie. De asemenea, pe omologul lui, tanarul protagonist no-name cu privirea de-un albastru celest ca de lentile, l-as fi preferat mai putin frumusel si mai memorabil pe alte planuri – in speta, cel actoricesc.

“The most authentic exorcism film ever created” (Parintele Gary Thomas, consultant)

Dar nu-mi sta-n fire sa ma plang de un nou pretty-boy irlandez pe marile ecrane, basca unul luat sub aripile de anvergura indelung consolidata ale lui Hopkins si Håfström (regizorul). Mai ales ca vina nu i se cuvine novicelui pentru The Rite, un horror cu plamanii cam sfrijiti si prea plini de tamaie ca sa expectoreze ceva original. In plus, de retinut, nu am fost stricto sensu dezamagita, cel putin nu doar de trucurile ieftine scoase pe gura de posedatii din The Rite (la propriu, cuie lungi de fier care se incadrau in parametrii celor folosite pe Golgota!). Nu – cazul acestui film cu neajunsuri buluc e totusi unul fericit, in sensul ca, desi pare un lego cu piese pe-aproape-dar-nu-chiar din acelasi set, isi recompenseaza spectatorii cu ruminatii filosofice si unul, doua frisoane pe sira spinarii.

Ideea cineastilor, deopotriva promitatoare si rizibila, era dozarea lui The Rite cu doar atata horror cat am intalni in realitate, de vreme ce – stiati ca? – exorcismele nu sunt o fabulatie a industriei de film. Citind printre randuri, deslusim ca insusi Papa Ioan Paul al II-lea era fan. Insa accentul pe realism nu e evident decat in mesajul “inspirat din fapte reale”, care oricum ciupeste faux-revelator din prea multe generice de film ca sa mai ridice vreo spraceana aici – mai ales intr-o nisa inundata de-alde Activitati paranormale. Ca in orice film decent dar nu supercalifragilistic cum s-ar fi vrut, hibele nu sunt neaparat la vedere si nu il trag in jos decat daca te chinuie talentul de carcotas indeajuns cat sa ai in prealabil o coloana a “bilelor negre” si sa nu te lasi pana nu le identifici pe toate. De exemplu, n-am putut sa nu observ ca, inca din primele 20 de minute, ni se vara sub nas semne de rau augur – orice om superstitios, dar si orice cinefil, isi va arunca frustrat mainile-n aer la auzul replicilor deloc inofensive “How much worse could it get?” si “How bad could that be?”

“I don’t know what the hell I believe in: God or the Devil, Santa Clause or Tinker Bell” [That’s how bad!]

Tentat de un scenariu care il invoca verde-n fata, diavolul nu intarzie cu raspunsul, dar nici nu se chinuie sa-l ofere prea in forta, ci deleaga misiunea unui demon. Fudul din cale-afara, cum e cazul cu soldatii lui Aghiuta, acestuia nu-i cade bine incapatanarea seminaristului Michael (interpretat de Colin O’Donoghue) de a-l confunda cu o boala psihica. Caci, lasat de capul lui, Michael ar fi devenit un pacatos de talie mediocra, ca noi toti, inarmat cu explicatii prefabricate impotriva tartorului: in prima faza nu-si propune sa comunice cu supranaturalul, din simplul motiv ca nu crede in el, cat il demonteaza pe baze psihologice. Desigur, ca preot in devenire, “the absence of faith” pe care si-o arboreaza la-naltime ii cam pune bete-n roate – dar, chiar si dupa 4 ani de teologie, il aflam pe Michael mai mult decat dispus, cu destula claritate-n mansarda, sa se lipseasca de vesmintele preotesti.

Din nefericire – pentru erou, demon si toti spectatorii implicati – clericul Matthew (un Toby Jones prea mieros si insidios pentru infima particica de ecran ocupata) ii refuza inecul la mal, propulsandu-i in schimb cariera direct in inima Vaticanului. Aici, preotii intalniti de Michael pun mana de la mana sa-l intoarca in turma, pe ocolite. Derulat sub patronajul parintelui Lucas (interpretat de Hopkins), acest ocol face obiectul lui The Rite, care, incet dar sigur, poposeste pe terenul ritualului de exorcizare, binecunoscut si ras-rastalmacit in horror-uri de duzina ca acesta. Terenul in chestiune – o vila in paragina si HQ-ul lui Lucas – e infestat cu broaste, pisici, contorsionisti si alte oratanii posedate, pastorite de parinte cu blazarea exorcistului de cariera. Pasind reticent in umbra expertului, lui Michael i se profileaza o decizie la orizont: se va lua in coarne cu demonul fanfaron, sau ii va nega existenta cu totul, pana in panzele albe?

Despre actori si regie ce se poate spune?

Lasand la o parte lista demonizatilor, adica spoiler-ele, despre The Rite se poate comunica laudativ pe marginea locatiilor, o Italie veche, pavata cu piatra cubica, unde conflictul intre generatii rasuna cu ecou demn de-un cu totul alt film. Tunetul dezbaterii dintre Michael, ateul unicat, si suporterii ritualului pastrat din negura crestinismului, are initial ceva tractiune – inainte sa capituleze pe nesimtite in fata “dovezilor”. Care dovezi nu sunt de netagaduit, cel putin nu pana la introducerea efectelor speciale in punctul culminant, dar Michael isi pierde suflul dinainte, cu o susceptibilitate pe care i-o imputam regizorului. De unde incepuse ca un ping-pong delectabil intre un tanar erudit si o lume care vrea sa-l converteasca, The Rite schimba macazul din mers, infasurandu-l in jurul lui Hopkins – demers inevitabil, de altfel, cu asa un monstru sacru in fata camerelor, dar care face redundanta prima jumatate a filmului. Michael, pe post de salvator al lui Lucas, fasaie pe final, pierzandu-si rapid statutul de “erou” in ochii nostri.

Nu e de mirare ca Hopkins isi adjudeca filmul, doar actorul exceleaza in rol de oricine, orice si tot ce misca intre. Aici, surprinde longevitatea traumatizanta a parintelui dezabuzat cu priceperea lui mereu manifesta pe ecran, indiferent de calitatea vehiculului ales: preotul este o figura impresionanta tocmai pentru ca increderea lui nu e nestramutata, dimpotriva, si-o pierde in mod frecvent, dar niciodata de tot. In schimb, Colin O’Donoghue il construieste pe Michael dintr-o bucata – sigur de sine, aproape intransigent in superioritatea lui pseudo-stiintifica – iar degradé-ul personajului pe final da filmului o tenta artificiala. Personajele episodice care-l imping intr-o directie sau alta, ca ajutoarele lui Harap-Alb, ii stirbesc orice rest de credibilitate, si servesc drept umplutura neglijabila (Alice Braga) sau cameo-uri prea putin hasurate (Toby Jones, Rutger Hauer).

Suedezul Mikael Håfström, angrosist de thrillere psihologice cu turnuri tenebroase (Evil, 1408), lucreaza aici in limitele cartii lui Matt Baglio si ale scenaristului Michael Petroni, iar constrangerea e evidenta. Printre victimele colaterale ale firului narativ se regasesc cateva scene cu potential creepy care, in cele din urma abandonate, imprima cratere de svaiter pe parcurs. Gama de bufonerii diavolesti (destul de limitata, vor observa spectatorii cu Exorcistul in palmares) este, si ea, deficitara, dar de data asta voit – frunzarind prin interviuri, dam din nou peste idealismul intreprinderii de a filma un horror cat mai realist…

Ce spun criticii despre The Rite?

Insumand 106 de recenzii negative, The Rite abia satisface o cincime din criticii agregati pe RottenTomatoes. MetaCritic injgheaba totusi o perspectiva mai permisiva, rezultata insa prin chestionarea a doar 33 de critici – astfel, The Rite primeste un metascor de 38%, ca si un veto in masa vizavi de distribuirea unui magar in rolul diavolului incarnat. Mai toti jurnalistii de profil fac referinte la The Exorcist, din care paralela The Rite iese sifonat, insa nimeni nu disputa aportul valoros al veteranului Hopkins. Keith Phipps scrie pentru AVclub.com ca “Hopkins se-apuca sa devoreze scenele ca si cum ar vrea s-o invete minte pe afurisita aia parvenita de Linda Blair [n. trad. din Exorcistul].” Iar James Berardinelli, de la ReelViews.net, observa, pe drept cuvant, ca unul din atuurile filmului este aroma europeana adusa de Mikael Håfström – acestea fiind spuse insa, el “nu-si duce intentiile la bun sfarsit, iar rezultatul este o productie dezlanata care isi tradeaza idealurile, cazand prada […] cliseelor genului.”

Verdictul KoolHunt.ro

Parafrazand o afirmatie anterioara, de care nu ma dezic, The Rite nu e chiar de lepadat, decat daca ai o inclinatie perversa spre carteala cronica. Recomand, totusi, cateva masuri de precautie, pentru contracararea nervilor inutili: nu te focusa pe Colin (decat daca esti fata, in care caz, soarbe-l din priviri ca estet, nu critic, ca sa nu te deprimi), nu te astepta la minuni de la Hopkins (cu un ghiocel nu se face primavara!), nu incerca sa tii minte tatuaje, accesorii sau alte prim-planuri (risti sa te pierzi in sperante desarte). De altfel, nu-ti incarca niciun neuron, niciun bit de memorie cu The Rite, dar urmareste-l la calitate maxima, pe full-screen de (home)cinema, pentru a profita din plin de putinele sperieturi stoarse din scenariu.