[Titlu in limba romana: Descendentii]

CoolRank: 6.5/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 6.5/10

– actori: 8/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 6.5/10

Nota IMDb: 7.9/10

Mare depresie ieri, mare, inca nu mi-a trecut gustul amar. Pentru ca niciunul din nominalizatii la Oscar din anul asta nu-mi satisface apetitul pentru filme scandalos de artistice – desi au avut recolta AMPAS-emicienii, s-au limitat la alegerile cuminti. Dar trebuie sa ne adaptam caci – nu-i asa? – fara un favorit, hai doi, noaptea de 26/27 februarie risca sa ne-adoarma. Asa ca, mi-am amintit subit de prin tinerete ca era o vreme cand devoram dramediile minuscul bugetate cu tipic si forte motoare indie, si aici se potriveste la fix The Descendants. Pe de alta parte, poate cam prea la fix, sau poate am depasit eu faza. Formula dramei familiale nu e noua sub soare, Alexander Payne, regizorul adorabilului Sideways, nu reinventeaza roata la capitolul tematica sau structura, dar isi dirijeaza distributia cu fler.

Paradise can go fuck itself.

Si banuiesc ca-ti trebuie o gramada de talent cand ai de dresat un mare star ca George Clooney, uniformitatea-ntruchipata, si copii-actori, riscul numarul unu pe orice platou cu profesionisti. In rolul avocatului Matt King, George “cal batran” Clooney arata ca se-nvata la ham, si ii descoperim o latura sensibila, vizibil uratita fata de partituri anterioare. Matt, un pater familias absent, avocat care se trage din latifundiarii arhipelagului Hawaii, e preocupat de o afacere banoasa si o sotie aflata-n coma. Cand il cunoastem, are o veste dificila de dat fetelor sale Scottie (Amara Miller) si Alexandra (Shailene Woodley), pe care nu le intelege si nu stie sa le tina-n frau, dar ar vrea sa le menajeze. Mama lor Elizabeth va fi deconectata de la aparatele care o mentineau in viata, artificial si ne-necesar – la ei, se stie, donatorii de organe ajunsi in stare vegetativa sunt pretuiti ca… ochii din cap (!), atata timp cat se grabesc sa moara.

Doctorul convingator ii serveste clinic verdictul, iar Matt i-l comunica aproape la fel de clinic fiicei sale Alexandra. La cei 10 ani ai sai, micuta Scottie deja da semne de agresivitate la scoala, puse desigur pe seama accidentului mamei, si ca atare Matt amana momentul adevarului ca sa n-o traumatizeze. Insa adolescenta Alexandra e destul de puternica – Matt intelege chiar cat de puternica atunci cand ea ii marturiseste secretul din spatele certurilor sale cu mama. O prinsese inselandu-l pe tata (quelle surprise!). Matt – si spectatorii blazati cu-atat mai repede – isi revine curand din soc si, dupa o confruntare sumara cu prietenii lui Elizabeth, afla detaliile adulterului. Dupa ceva lacrimi si o investigatie “de suburbie”, intreprinde o calatorie pe urmele vinovatului, insotit de cele doua fete si un oarecare Sid (Nick Krause, de umplutura), prietenul Alexandrei care se face responsabil de cateva momente cu adevarat comice.

We’re pulling the plug. You were putting lipstick on a corpse!

Rasetele sunt insa rare – firul rosu, tragic, e de-asa natura, desigur – si mai des zambim empatic la partile dramoase, cu un ochi da cu unul ba. Coloana sonora e doldora de chitare clasice, solitare si-abia mangaiate de degetele unora dintre cantaretii emblematici ai muzicii Hawaii-ene – acestea fiind zise, cunoscatorii folk-ului plangaret practicat la foc de tabara nu vor fi impresionati. Desi e de apreciat aerul autentic pe care il imprumuta filmului un astfel de soundtrack, spre deosebire de obisnuita alegere a cineastilor indie (rock alternativ sau omologul indie), manipularea sentimentala e pe fata si cei mai putin dispusi s-o tolereze se vor plictisi rapid de acordurile zaharoase.

Ferice de firile sangvine, dar vai de molatici – muzica proiectata peste peisajele de vis, desi mai innourate si mai cenusii decat Hawaii-ul din vederi si pachetele turistice, incetineste considerabil bataile inimii. Daca totusi nu te doboara somnul la The Descendants, e datorita personajelor care imping inainte povestea prin realismul caracterial si un joc actoricesc solid pe toate fronturile. Dar, desi apreciezi ca actiunea nu se desfasoara lent, e calaie ca intensitate. Poate esti mai sensibil ca mine si iti va pasa de traiectoriile lui Matt, Scottie si Alex, dar la un moment dat… iti va trece. Adica atunci cand realizezi ca personajele nu se dezvolta iar povestea nu poate duce pe carari neasteptate. Payne uneste punctele si coloreaza in interiorul conturului, o etapa scolareasca la care chiar nu avea nicio scuza sa se-ntoarca dupa un film ca Sideways.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Nu-l vad pe The Descendants devenind un film cult, ba chiar prezic ca pana la Oscarurile lui 2013 – cel tarziu – am si uitat de-acea drama care se vroia dulceago-comica si indie-esca regizata si co-scrisa de Payne. Se pozitioneaza undeva in marea de filme realiste care au luat-o pe urma creaturilor cu adevarat independente – aceste indigouri au buget de Hollywood si-l cheltuie pe actori cu lipici la Oscar si locatii exotice. Mai mult, uita doua lucruri importante: ca originalele indie nu se straduiau sa stoarca lacrimi, nu vanau mesajele inspirationale care sa vrajeasca Academia, nu scriau cu happy end si in niciun caz nu sablonard. In al doilea rand, sunt in contratimp cu stadiul actual al genului: cineastii independenti de azi au evoluat dupa ce-au lansat trend-ul dramelor familiale sau existentiale plasate in suburbii americane (vezi Bellflower pentru o imagine la zi).

Clooney se chinuie sa nu se joace pe sine, cum o face de regula, si, cu ajutorul cadrelor stranse ale lui Payne reuseste, la mustata. Alegerea unui atat de faimos bombonel al Hollywood-ului pentru acest rol oricum va surprinde – dar daca ne-am astepta ca personalitatea lui scortoasa sa pice ca nuca-n perete, insusi faptul ca arata atat de incomodat, de nelalocul lui, se potriveste rolului. Rigiditatea lui Clooney (imaginati-vi-l intr-o camasa inflorata!) se preteaza la situatia de fish-out-of-water a lui Matt – un tata, de fete, care nu stie job description-ul, n-o pedepseste pe Scottie cand isi injura colegii de scoala sau e neastamparata, si nu reactioneaza cand Alex o invata pe surioara mai mica sa spuna tampenii. Nu in ultimul rand, stapaneste bine, in cheie minimalista, postura de avocat, nu familist ci profesionist par excellence, care deodata se vede nevoit sa simta, sa fie socat, frustrat, suparat si chiar indragostit. Evident, ii da cu virgula.

Cunoscuta publicului larg ca actrita de TV (seriale si filme) Shailene Woodley straluceste aici in rol de adolescenta rebela, animata de tot felul de sentimente contradictorii si bucuroasa sa relationeze cu tatal sau ca de la egal la egal. Conspirand impreuna cu el ca sa-l incolteasca pe amantul lui Elizabeth, e cea care inevitabil il invata cum sa existe in realitatea asta atat de nefamiliara. Amara Miller joaca rolul surioarei ei mai mici, si se achita onorabil de sarcina, mizand pe dragalasenie cat sa nu ne calce pe nervi cu restul iesirilor egocentrice de copil. Restul secundarilor (mai ales Matthew Lillard si Judy Greer in rorile sotilor Speer) dau o pata de culoare ici-colo care ne alimenteaza interesul macar ca studiu al interpretarii – foarte contre–emploi aici partenerul lui Scooby-Doo!

Ce spun criticii despre The Descendants?

Aproape sa rescriu toata poliloghia cand am dat ochii de consensul criticii! Din aproape 200 de voci agregate de Rotten Tomatoes, doar o zecime indraznesc sa arunce cu rosii stricate, “coborand” tomatometrul lui The Descendants la “doar” 89%. David Calhoun de la Time Out il lauda pe Payne pentru ca regizeaza fara sa intervina, “un cineast care lasa scenariul sa conduca – in acest caz, poate prea de capul lui”. In ceea ce priveste parerile pro fara rezerve, ca sa rezum, majoritatea il garnisesc cu adjective ca “extrem de satisfacator” sau “catartic”. Iar Clooney “niciodata nu s-a expus in fata camerei in asa masura” (Rolling Stone) si “se straduieste mereu sa se integreze in grupul de actori de dragul povestii” (Denver Post). Pana si A.O. Scott il lauda pentru “abilitatea de a transmite indecizia, ezitarea si plonjeul in eroare”. Ridicat in slavi de doar 43 de cronicari pe Metacritic, The Descendants atinge cam acelasi super-scor, de 84%.

Verdictul KoolHunt.ro

Inteleg de ce votantii l-au rasplatit pe Payne cu 5 nominalizari – lasa impresia unui autor hip in timp ce pontifica la fel ca orice pretendent la favorurile Academiei. Sigur ca nu e de ignorat filmul, mai ales daca vrei sa fii induiosat si inghiontit subtil cu valori si clisee tipic americane. Daca scenariul, macar schimburile de replici, s-ar fi situat, ca originalitate, deasupra unui film de Lifetime/Hallmark, poate c-as fi trecut chiar peste surplusul afectat de ceruri, valuri, plaja si verdeata. Oricum, prezenta lui Clooney si ocazionalul “fuck” nu ar fi trebuit sa ridice afacerea asta terna de la nivel de TV movie la nasul marelui Oscar. Sunteti bineveniti sa nu ma credeti pe cuvant, poate am pus mai mult acid in cronica decat o merita filmul, dar de-acest asa-zis “merit” nu ma voi lasa convinsa cu una, cu doua!