Home » cinema, Filme, Gale de film, Stiri cinema

Premiantii Anonimul IFF: Marele Loz si orzul pe gaste

12 August 2012 scris de Niciun comentariu

Ma intristeaza ca Trofeul Anonimul, votat de public, a fost adjudecat ieri, la gala de inchidere a festivalului, de filmul lui Radu Jude, Toata lumea din familia noastra – nu atat pentru ca nu ar merita recunoasterea, cat ca se afla, in mod evident, in companie mai ilustra.

Nici c-as fi eu anti-Ro, dar publicul nostru, da, uneori se cere admonestat: votand pe linie cu Romania, cum a facut-o ieri in Delta, tot efortul organizatorilor de-a transmuta actiunea international-festivaliera aici, trece neapreciat; desemnand castigator un film aflat in cinematografe deja, publicul fura sansa altuia de a fi observat, inhatat din anonimat si distribuit pe scara larga. Asa cum stau lucrurile pe la noi, filmele din competitie sunt prea obscure si, majoritatea, prea indigeste (in cel mai bun sens cu putinta) ca sa mai fie vreodata vazute in regim de sala plina.

Are balta peste! Sau abordarea films-for-fun

Prea putine sprancene de-acasa vor salta cat colo de uimire la citirea finisului, prea multi ati bifat deja o vizionare a marelui castigator, in alte contexte festivaliere autohtone. Si pentru ca e pacat sa nu se auda ce-a scos Delta dintr-un real Anonimat anul asta, notez aici, mai jos, impresiile mele despre trei lungmetraje minunate, perdante ieri dar must-see-uri categorice oricand si in orice context. Pentru ca, desigur, unele din cele sapte filme lungi din competitie ar fi fost imposibil de urmarit pe sarite, cand mai amutea gasca sau se mai evapora alcoolul din sistem – dar acestea trei nu se numara printre ele.

Mai intai, o explicatie personala si poate pe-alaturi. Luand in considerare si voturile pentru scurtmetraj, fictiune si animatie, acordate tot unor productii romanesti (Pui, cartofi prajiti si o cola, in regia lui Emanuel Parvu, si, respectiv, Tipatul lui Sebastian Cosor), rezultatele imi spun mie ca votantii deltaici au fost mai apatici anul asta. Si, se stie, ca membru al juriului, trebuie sa-ti dai un pic interesul la acest festival, macar pentru memorarea titlurilor vazute pe parcursul saptamanii, in vederea votarii de sambata. Altfel, ajungi sa treci prin lista mecanic, pana cand un nume de roman, joker-ul din pachet, iti sare-n ochi si-ti ia greul alegerii din carca.

O alta problema a tinut, probabil, de paleta lungmetrajelor din acest an: desi spicuite pe spranceana de Ludmila Cvikova, au fost mai degraba elitiste, decat populiste (cum se vrea a fi festivalul prin practici si atitudine, mai putin prin filme). De cand vin aici, an de an, e aceeasi poveste, cu acelasi final frustrant: neconcordanta dintre oferta, menita cunoscatorilor, si asteptarile publicului. Altfel spus, oamenii vin la gratar si li se da meniu cu stele Michelin! Ar fi cazul, cred, ca organizatorii si selectorii sa afle de existenta unui alt gen de filme independente si perfect “anonime” – care se potrivesc profilului deci, dar nu vin din oficiu stantate cu amprenta unui auteur aspirant sau impovarate cu responsabilitatea semnalarii unei realitati grave.

J’aime regarder les filles

Cum la Anonimul filmele lungi sunt mereu putine si, deci, mai mereu pot fi identificate dupa tara pe care-o reprezinta, asa le-am si poreclit: “rusescul”, “romanescul” etc. Despre frantuzescul din selectie primul lucru care se poate afirma e ca nu se numara printre cele mai greoaie, dimpotriva! O poveste-bildungsroman induiosatoare, rom-com-ica desi nu foarte originala, filmul de debut al lui Fred Louf il urmareste pe Primo (Pierre Niney), adult cu drept de vot de factura recenta, aflat in plin avant amoros… primul din viata lui. Pierre, lung, slab si zalud, il joaca in cheie amuzanta pe Primo, deseori frizand comedia bufa, insa mereu pastreaza un clocot dramatic in strafundurile personajului – caci Primo este frustrat de situatia socio-economica a parintilor sai. Cand, concomitent cu fronda clasica de rebeliune anti-parentala, protagonistul infiltreaza un grup de adolescenti de bani gata, se deda la atatea minciuni ca sa-i impresioneze (mai ales pe frumoasa Gabrielle) ca ne miram cum de nu se-ncurca in ele.

Primo nu e un personaj simpatic, in mare parte pentru ca pune atata pret pe aparente ca incetam curand sa-i cautam substanta, un dram de caracter; mai mult, nu se arata niciodata rusinat de tertipurile prin care isi stoarce parintii de bani… nu atat de rusinat cat este de parinti insisi! Insa nesimtirea lui iritanta e perfect dublata de o naivitate si o bravada de copil, care deseori il spala de pacate: isi taie singur craca de sub picioare, uneori irecuperabil, si atunci il apreciem ca pe-un work in progress, defectuos cat cuprinde, insa cu atat mai mult autentic.

Alpeis

De la Giorgos (Yorgos) Lanthimos, realizatorul ineditului Dogtooth, care era nominalizat la Oscar si castiga la Cannes premiul sectiunii Un Certain Regard (si aprecierea mea vesnica) – soseste un film si mai ciudat, desi intr-un registru similar. Difera prin faptul ca noul film abandoneaza conjunctura unei oaze restranse, in loc de o familie cu apucaturi aparte colorand toata societatea in monocromia stranie a unei nebunii acceptate, impartasite, functionale. “Alpii” este numele luat de o echipa de inlocuitori a caror sarcina este una cel putin bizara: ei isi ajuta clientii sa depaseasca pierderea unei persoane iubite, jucand rolul acesteia pret de cateva “sedinte”. Numele este sugestiv: niciun alt munte nu poate lua locul Alpilor, in timp ce ei pot inlocui orice munte… fara suparare! Mutatis mutandis, clientii vizati nu au nimic de reprosat propunerii Alpilor, chiar daca noua ne este evident din primele scene ca tot aranjamentul e totalmente paralel cu nevoile reale ale unei persoane indoliate.

Dar filmul nu are nimic de-a face cu realitatea, este un experiment, poate chiar un discurs existentialist, si, mai presus de toate astea, un spectacol uman dramatic, care se abtine fortat de la ton, episoade sau artificii dramoase. Ba chiar tonul este deconcertant de monoton pe o buna bucata din film, livrarea replicilor deloc naturala, chiar si in afara “sedintelor” – ceea ce deserveste punctul culminant, cand protagonista, o membra a echipei, are o cadere nervoasa care necesita mai mult de o expresie faciala. Pentru ea, minunata Aggeliki Papoulia, dar si pentru restul “vanatorilor de ambulante”, Alpii este un must-see, mai ales ca este singurul dintre peliculele straine proiectate-n Delta care va rula curand in cinematografele noastre!

La pirogue

Fara indoiala, cea mai satisfacatoare proiectie din festival, pentru care eram in campus ieri la 3 dimineata, senegalezul s-ar preta si el la o lansare mai larga in cinematografe. Este un crowd-pleaser prin excelenta, aducand in prim-plan o poveste de maxim dramatism… si, mai ales, de actualitate, pentru noi, cei care nu stim cum sa fugim din tara mai repede! Aflam pe parcursul filmului ca si din Senegal se pleaca in masa, spre Europa, doar ca miza e mai maricica si riscurile asijderea. Supravietuirea drumului nu este in niciun fel garantata, filmul reuseste tocmai prin echivalarea ei cu un miracol – deloc o exagerare, avand in vedere ca zeci de suflete se inghesuie intr-o barca de lemn, cu o carma rudimentara, fara statie radio sau orice alte aparate, in afara de un telefon cu GPS! In acest film zguduitor regizat de Moussa Touré, sufletele din piroga titulara dau piept cu valurile Atlanticului, cu furtuni si dileme morale, proptindu-se doar in mirajul unei vieti mai bune care-i asteapta la destinatie.

Cantecele, ritualurile si superstitiile lor condimenteaza actiunea, in timp ce un iPhone, o vorba aruncata despre criza economica si un tricou cu Barça ancoreaza visurile calatorilor nostri in prezentul consumerist. Insa marele atu al acestui road movie de ocean sta in creionarea succinta, dar de efect, a catorva dintre pasageri: fiecare poveste, fiecare personaj, trezeste instant, inevitabil ceva in spectator, un amestec intre empatie si revolta surda. Regizorul surprinde puritatea motivatiilor fiecaruia si absurdul unei vieti duse in perpetua jinduire pentru ceva ce noi luam drept bun. Intr-o lume normala – nici macar ideala – nu ar trebui sa iti risti viata, sapte zile pe mare, pentru a face rost de o proteza pentru picior!

La Anonimul nu se poate // sa dormi mai mult de 3 ore pe noapte!

Anonimul merita efortul – considerabil – de a-ti parasi zona citadina de confort si de a renunta la somn tihnit timp de-o saptamana. Trebuie admis, si nu neaparat cu regret in glas, ca multi dintre cei care o fac, nu sunt cinefili sadea atrasi de line-up, ci il considera o valoare adaugata la o vacanta petrecuta cu prietenii in Delta. Si, daca luam asta ca premisa, concluzia care se impune e ca “viza” Cannes-ului sau a Venetiei conteaza prea putin, fata de aplauzele la scena deschisa pe care le-ar primi alte indie-uri, importate de la SXSW, Raindance, Edinburgh IFF s.a.

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*