[Titlu in limba romana: Nevasta la putere]

CoolRank: 7/10

– atmosfera & entertainment: 7.5/10

– regie: 7.5/10

– actori: 8/10

– scenariu: 6.5/10

– montaj: 7/10

Nota IMDb: 6.8/10

Lui François Ozon ii admiram dramele grele, dar iata-ma convertita si la tonuri mai vesele gratie acestei satire sociale in care expertul carmaci francez se joaca de-a telenovela. A fost la limita, dar dupa lungi deliberari, ma abtin de la carteala – filmul are deja in captuseala motivul protestelor si il justifica mai bine decat as putea eu s-o fac pe marginea lui. Insa reteta victoriei lui Potiche nu sta intr-o transmutare a razvratirii feminine pe care am vazut-o deja atacata anul acesta in Made in Dagenham; cand Suzanne, protagonista, isi depaseste statutul din titlu – stricto sensu “vaza”, aici folosit metaforic ca porecla zeflemitoare pentru o nevasta trofeu, de ochii lumii – nu e un caz ca la carte de emancipare feminina.

C’est la goutte d’eau qui fait déborder la potiche!

De fapt, si in ciuda aparentelor, atuul filmului are mai putin de-a face cu sfaramarea simbolica a catuselor de gospodina si in mod covarsitor mai mult cu un anume picior de femeie postat intr-un anume prag de camin conjugal.

O bila alba care trebuie subliniata din start este decizia manifesta a lui Ozon de a schita paralele intre subiectul original, al piesei omonime scrise de Barillet si Grédy, si starea lucrurilor in zilele noastre. Incepand cu tavanul de sticla de care se ciocnesc femeile carieriste si pana la criza de care ne ciocnim cu totii, regizorul nu isi ascunde implicarea in problemele curente. Dar Potiche e plasat in anii ’70, ca atare punctul de greutate, pozitia femeii intre casa si casnicie pe de-o parte, si sfera publica pe de alta, domina discursul. Care discurs, insa, nu e declamat in forta cap-coada, ci impletit haios cu divagatii bulevardiere.

Je n’ai pas à m’excuser d’être une femme!

Rasul e doar la nivel de sala, desigur: cand o intalnim, in exercitiul functiunii de casnica, Suzanne Pujol este o sotie la capatul puterilor, chiar daca nu o constientizeaza din start. Indatoririle nevestei-bibelou, obiceiuri dobandite si perfectate de-a lungul timpului ca o a doua natura, sunt limitate la perimetrul caminului. Aici, Suzanne isi imparte timpul intre cocolosirea sotului si gimnastica punctata cu impromptu-uri poetice, intampinand interdictia de-a iesi din vorba lui Pujol cu un murmur, nu o criza. Ca urmare, fiica ei Joëlle (interpretata de frumoasa Judith Godrèche) o priveste cu mila, jurand – stramb, se va vedea – sa nu cada in capcana “sotul meu, stapanul meu”.

In contextul asta patriarhal, cand sotul lui Suzanne, un director de fabrica morocanos si plin de sine, se vede nevoit sa depuna mandatul in plin climat grevist, ea preia fraiele intreprinderii pe care, de altfel, o mostenise si o cedase ca zestre. Descoperind in plus, pe langa spiritul managerial, flacara unei vechi iubiri, Dna Pujol se asociaza cu primarul oraselului, deputatul comunist Babin, care o ajuta sa tempereze nervii muncitorilor si ii face si putina curte pe fondul unor de-ale tineretii valuri scoase de la naftalina. Copii Pujolilor i se alatura mamei la conducere, iar capul familiei, tipic fustangiu si fanfaron, fara calitati atenuante, isi pierde si sotia, si amanta / secretara care imbratiseaza noua directie. Desigur, nu se va lasa el inlaturat din peisaj fara o ultima infruntare – dar cred ca s-au adunat deja destule piese din puzzle cat sa va momeasca in sala de cinema.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Inainte de toate, scenografia lui Potiche mi-a luat ochii cu un surplus de atentie la detaliul vestimentar al anilor ’70. Distinctia burgheza a familiei care troneaza ca proprietari de facto al unui mic orasel francez se citeste in look-ul modern al tinerilor Pujoli si in aerul de matroana dichisita al mamei. Coloristica vintage a filmului vine in completarea notei de epoca, iar coloana sonora debordeaza de referinte disco, armonios dispuse cot la cot cu slagare de muzica usoara – tip Angela Similea, care parca e un gen mai digerabil in franceza, si mai ales in interpretarea lui Catherine Deneuve (moment final de mare angajament!).

Deneuve nu calca niciodata in strachini si nu era sa inceapa acum. Din nou pe platoul lui Ozon, dupa whodunnit-ul muzical 8 Femmes, acum se bucura de toata atentia lui, si camerele au grija sa-i prinda-n gros-planuri fiecare mini-expresie, oricat de fugitiva. Doar asa putem intelege si simpatiza cu tragismul femeii ferecate sub papucul unui tiran, ca si cu demnitatea si seninatatea din spatele unor confesiuni relativ jenante. De-ndata ce ii ajunge taisul indolentei la os, Suzanne intra in pielea unei grande dame care nu pierde timpul cu scuze retroactive cand are planuri de urzit – in speta, de revendicat propriul viitor din fagasul pasiv al casniciei. Iar Deneuve e cea mai in masura sa joace asa un balans intre cochetarie de fetiscana si inzdrevenire feminista cu magistrala usurinta.

Daca in contul lui Deneuve gasim o parada delicioasa de replici ironice, viniete de flashback romantios si alte artificii, celalalt monstru sacru al ecranului francez, Gérard Depardieu, nu se lasa mai prejos. In rolul primarului Babin, lui regizorul ii descopera nuante demne de analiza psihologica – indragostit de fantasma unei Suzanne de pe vremuri, incapabil sa impace acea imagine roza cu maniera ei practica, aproape dura, de acum, Babin trece din postura de amorez in cea de adversar. Pana la urma, ii ghicim sablonul: un barbat slab jucat pe degete de o femeie. Aceasta soarta e impartita de altfel si de ceilalti masculi feroce, pe care Ozon ii inzestreaza amagitor cu piedestale de putere doar ca sa aiba de unde sa-i darame.

Ce spun criticii despre Potiche?

Criticii agregati pe rottentomatoes.com plaseaza Potiche-ul la loc de vaza (:)), cu un total de 83% punctaj fresh. Chiar daca mai rezervat, tot valori pozitive arata si contorul de pe metacritic.com, unde Potiche aduna laude in proportie de 69%.

Cu ocazia recenzarii noului film de spita dramaturgica al lui Ozon, tot contingetul de critici internationali cade la picioarele actritei principale. A. O. Scott, critic sef la New York Times, extinde galant un brat de lauri si in directia lui Depardieu: “Chiar daca Deneuve imbraca hainele desuete ale unei sotii burgheze, chiar daca Depardieu se complace in ticurile unui birocrat incordat, asediat din toate partile, sarmul lor ramane imun in fata modei si-a vremurilor”. “Amuzant, ametit si uneori dulce-acrisor, Potiche este o portie pufoasa de divertisment,” scrie Noel Murray pentru The AV Club, cu amendamentul ca “nu e in chiar total lipsit de substanta”.

Verdictul KoolHunt.ro

Filmul lui Ozon, semi-farsa garnisita cu iz de comentariu, va avea premiera pe plaiurile noastre in cadrul TIFF-ului, dupa care va lua rapid si drumul Capitalei. Purcedeti cu incredere, dar fara prea multe asteptari de la intriga propriu-zisa, cat de la jocul actoricesc, impunsaturile din scenariu si regia desavarsita care ii compenseaza simplitatea vaporoasa, atat de comuna comediografilor francezi.