CoolRank: 8.5/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 9/10

– actori: 9/10

– scenariu: N/A

– montaj: 9/10

Nota IMDb: 7.9/10

Pana la moartea ei in 2010, Pina Bausch a fost directoarea si regizoarea Teatrului de Dans Wuppertal din Germania. Piesele create si coreografiate de ea au luat lumea dansului prin surprindere, schimband complet felul de a privi aceasta arta. Pentru a aduce opera ei unui public mult mai larg si international si pentru a o inregistra pentru viitoare generatii, regizorul Wim Wenders a facut acest documentar, optand ca si conationalul sau, Werner Herzog, pentru tehnica tridimensionala, sperand sa redea cat mai bine experienta reala.

Initial ma asteptam sa fie un documentar despre Bausch, si am fost putin dezamagit de informatiile putine date despre ea, dar in ciuda titlului, filmul e despre munca ei nu persoana, creand astfel o imagine mai abstracta despre artista, dar mult mai patrunzatoare.

Dance, dance, otherwise we are lost

Filmul alterneaza intre trei forme intrepatrunse: interviuri cu fosti colaboratori, majoritatea dansatori din teatrul ei, dar si cativa alti artisti de dans care o stiau. Acestia relateaza amintiri din momentele cand au lucrat cu Bausch, si ne dau o perspectiva asupra personalitatii si modului ei de lucru. Imaginea creata nu e cea a unui regizor fixat pe ideile sale care doar arunca instructiuni dansatorilor, ci mai degraba a unui explorator, care testeaza mintea si sensibilitatea umana, punand intrebari simple, directe si relevante despre viata, incercand sa transpuna cautarea raspunsurilor in miscari si dans.

A doua parte a filmului arata bucati din piesele artistei puse pe scena. Aici putem vedea din scaunele de cinema, ceea ce nu multi ochi au apucat sa vada in direct. Momente selecte din piese ca si “Caffe Muller”, reinterpretarea piesei de balet “Riturile Primaverii” pe muzica lui Stravinsky (o piesa care deja revolutionase lumea dansului la inceputul secolului 20), ne demonstreaza de ce contributia lui Bausch e atat de importanta in lumea artei.

Finalmente, dansatorii teatrului ies in oras, in cupluri sau singuri, demonstrand momente coregrafice in diverse zone a minunatului Wuppertal, in metrou, pe strada, in padure, intr-un parau si, cel mai impresionant, intr-o cariera miniera uriasa. Scotand miscarea din lumea inchisa a scenei si punand-o in acest nou cadru, ea obtine un nou nivel, si demonstreaza, in momente cand miscarile orasului, ale traficului par a fi coregrafiate cu artistii, universalitatea operei lui Pina.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Fiind un documentar, filmul nu are actori in modul clasic, dar fiind un documentar despre teatru si dans si concentrandu-se mult pe fragmente din piesele lor avem placerea sa vedem dansatorii/actorii desfasurandu-si tot talentul. Nu vedem niste papusi care se misca cu precizie dupa o coregrafie data de papusar. O miscare imprecisa, dar plina de sentiment; corpurile lor, fetele lor, toate folosite pentru a exprima sentimente intr-un nou limbaj. E hipnotizant.

Wim Wenders a castigat Palme D’or-ul in 1984 pentru filmul sau Paris, Texas si mai e cunoscut pentru documentarul sau din 1999  Buena Vista Social Club despre muzica cubaneza. El a fost un vechi prieten al Pinei, iar aceasta de douazeci de ani incerca sa-l convinga sa faca acest film, nu dintr-un motiv egocentric, dar pentru ca stia ca in opozitie cu teatrul clasic, unde textul e scris, o piesa de dans va fi uitata in momentul in care ultimii oameni care au dansat in ea nu vor mai fi, si vroia sa-si conserve munca. Wenders nu a crezut ca un film poate reda corect experienta unei astfel de piese, si a tot amanat filmarea, pana anul trecut cand a realizat ca tehnologia 3D permite publicului o vizionare mai apropiata de realitate. Din pacate Pina Bausch a murit la doar cateva zile inainte de inceperea filmarilor, pelicula devenind astfel un elogiu pentru artista.

Alaturi de Herzog, care a folosit tehnologia 3D in documentarul sau Cave of Forgotten Dreams (pe care il recomand cu cea mai mare caldura), Wenders ne arata ca aceasta tehnica are aplicatii mult mai relevante decat a pune publicul mai aproape de batalii cu extraterestri albastri. Nici aici nu scapam de defectele vizionarii 3D, unele imagini sunt cam neclare, si la final nu scapam de clasica durere de cap, dar de data asta simtim o justificare pentru acestea, mai ales in partile in care dansurile au loc prin oras.

Ce spun criticii despre Pina?

Metacritic isi demonstreaza din nou ineficienta ca site de recenzii de filme, caci filmul nu apare in baza lor de date; pe rottentomatoes insa, scorul obtinut de Pina e 87% fresh, bazat pe 15 recenzii (doua negative). Philip French de la The Guardian spune ca e un film foarte atragator, care foloseste 3D-ul intr-un mod interesant si care te face sa vrei sa afli mai mult despre Bausch si munca ei; cei de la Daily Telegraph spun ca pelicula demonstreaza ca tehnologia tridimensionala poate fi mult mai mult decat un simplu bonus.

Exista insa si detractori care spun ca Wenders demonstreaza cea mai proasta folosire a tehnologiei de pana acum sau ca filmul e prea indulgent. Dar acestia sunt in minoritate, filmul bucurandu-se de primiri generoase oriunde merge.

Verdictul KoolHunt.ro

Nu cred ca e o misiune usoara sa convingi pe oricine care nu e pasionat de dans ca merita sa vada un documentar despre munca unei artiste din domeniu, chiar daca aceasta a revolutionat scena, dar, pe scurt, Pina merita vazut (preferabil in 3D, dar cum ma indoiesc ca va iesi in Romania, merge foarte bine si fara). Nu e un film facut pentru cei din industrie sau pentru cei educati in domeniu, e un film care vrea sa aduca arta Pinei in fata tuturor, si daca vrei sa vezi unele din cele mai gratioase si puternice imagini puse pe pelicula de cativa ani incoace, acesta este filmul tau.