[Titlu in limba romana: Oglinda, oglinjoara]

CoolRank: 6/10

– atmosfera & entertainment: 7/10

– regie: 5/10

– actori: 7/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 6/10

Nota IMDb: 6.1/10

Oglinda, oglinjoara… Hmm, nici daca as fi avut la dispozitie magicul obiect nu as fi putut sti cat de palpitanta urma sa fie seara in care paseam sigura de mine pe covorul rosu de la Grand Cinema Digiplex. Gata sa fiu uimita de surprizele pregatite pentru “ziua frumusetii”, asa cum era declarata de organizatori, am pus mana (la propriu) neintarziat pe prima: am castigat la tombola un voucher pentru o sesiune de make-up gratuita cu artistii de la magazinul MAC Cosmetics din Baneasa.

It’s not a wrinkle… it’s a crinkle.

Dar sa revin la motivul principal al prezentei mele acolo: Alba ca Zapada, sau Snow. Chiar vizionarea in sine s-a dovedit o aventura, presarata cu lipsa de subtitrare si culori sterse, dar rezolvata din mers si terminata cum nu se poate mai reusit.

Pentru ca sunt mici sanse sa nu stie cineva povestea Albei si a piticilor, ma voi concentra pe schimbarile fata de original. Chiar daca majoritatea innnoirilor basmului sunt alese din randul cliseelor, per total scopul e obtinut – viziunea e intr-adevar proaspata. Julia Roberts e foarte relaxata (si cam prea) in rol de regina nervoasa, intotdeauna spilcuita si in cautare de orice mijloc (ewww!) sa arate cat mai frumoasa si tanara. Si pentru ca toate astea costa, singura solutie, in afara de marirea constanta a birurilor cerute de la supusi, este o casatorie din interes. Ghici cu cine? Printul (Armie Hammer), un pic cam naiv, dar mandru purtator al valorilor clasice de noblete, incearca sa salveze situatia si pe Alba ca Zapada (Lily Collins). Despre care oricum nu se stie daca are nevoie de salvare sau nu. Daca tanarul reuseste in misiunea sa, ramane la latitudinea voastra, oricum sfarsitul se numara printre lucrurile batute in cuie atunci cand faci filme dupa povesti.

Love is passing me the potatoes.

Asa cum ne prindem inainte sa intram in sala de cinema, accentul e pus pe cele doua personaje feminine principale. Inca nu reusesc sa imi aleg favorita, si poate ca asta e destul de graitor pentru parerea pe care mi-am facut-o despre film. Desi Julia joaca excelent, regina cea rea nu reuseste sa imi dea suficient de multi fiori reci, si Snow e un fel de aspiranta la statutul de feminista inaintea timpului ei, traind cu sapte micro-haiduci desprinsi din Circul Soarelui, care ii dau lectii de spada, arte martiale si moda. Modernizarile aduse basmului chiar nu supara, doar ca la un moment dat fac impresia ca sunt multe si aleatoare, nu toate folosesc neaparat unui fir narativ – stiu ca nu avem cum sa vedem imbogatiri de actiune, dar artificiile care “actualizeaza” sunt aruncate asa, sa fie…

Cred ca marea cursa si evident declarata non-existenta rivalitate cu varianta Snow White and the Huntsman, a unei Albe ca Zapada razboinice (Kristen Stewart), a grabit un pic lucrurile si a facut filmul atat de generos cu toate “imbunatatirile” incat acestea pot la un moment dat sa strice lucrurile prin… necoordonare (?). Cu siguranta ca la asta a contribuit si faptul ca sunt doi scenaristi, pe prima varianta, a Melisei Wallack, venind cu modificari Jason Keller – un fel de proverb zicea ca “lucrurile amestecate nu sunt bune” (si nu ma refer acum la lucrul in echipa sau tandem).

Despre actori si regie ce se poate spune?

Plec de la presupunerea ca Julia Roberts e un nume suficient de longeviv in industrie ca sa va fi facut fiecare o parere despre ea – si a mea este ca, in rol de regina capricioasa, iubitoare de lux si mai mult instabila psihic decat rea… e un pic prea relaxata. Cred cu tarie ca interpretari marete pot aparea cand iesi din zona ta de confort. Doar ca zambetul cvasi-omniprezent al Juliei nu imi transmite cum trebuie ideea de mama vitrega capabila sa ordone uciderea unei adolescente. Fie e sociopata, si atunci nu are oricum treaba cu regretele si remuscarile, fie e inconstienta de consecintele daunatoare ale actiunilor pornite din propriile dorinte egoiste, si nici nu are cum sa le pomeneasca. Ori avem de a face cu o combinatie de abordari – Julia s-a lasat convinsa si fermecata de Tarsem Singh ca sa se implice in filmari, dar cred ca acesta a fost atat de impresionat de rezultat si atuul unei castigatoare de Oscar in filmul sau a fost atat de mare incat regina e un fel de Julia Roberts in vacanta intr-un rol pe care il vede ea rau… sau nu chiar.

Lily Collins e un pic prea susupsa stereotipurilor si prea “comme-il-faut”, dar trece de medie cu interpretarea si mai ales spre sfarsit lucrurile par sa se mai coloreze in bine si pentru ea (ma refer la scenele care mai prind substanta). Plus ca sunt binevoitoare cu fiica lui Phil Collins, mai ales ca a fost initial interesata sa isi dezvolte partea creativa in jurnalism si televiziune, apoi concentrandu-se mai mult pe actorie. Catinel.

Printul Armie Hammer are numai cuvinte de lauda din partea mea (si a reginei, care se pare ca il vede numai la bustul gol in primele aparitii), dar de departe cei mai deliciosi sunt piticii, care sunt creionati savuros fiecare si isi gestioneaza de minune bucatile de pelicula in care apar. Culmea, la ei varietatea cliseelor prin care sunt descrisi imbogatesc in sensul cel mai bun povestea. Si e destul de greu ca Alba ca Zapada (sau oricine imparte cu ei vreo secventa) sa se mentina in centrul atentiei.

 Tarsem Singh…. in afara de cele doua fapte aleatoare ca impartim aceeasi zi de nastere si ca a semnat regia Immortals, imi aduce in minte cele mai frumoase ganduri atunci cand e vorba de The Fall. In esenta, pare totusi ca se indreapta destul de mult spre efectele vizuale si o frumusete inrobitoare a imaginilor, in detrimentul nararii si coerentei povestii. Daca la The Fall lucrul mozaicat nu jeneaza deloc, la Mirror Mirror ma face sa remarc din nou mai mult cantitatea atuurilor (sau a argumentelor care se vor asa), decat calitatea lor. Totusi se pare ca s-a gasit o cale in care sa functioneze indianul care stapaneste imaginile frumoase (fie ca sunt cu papusi, CGI, cascadorii sau secvente de comedie fizica), o poveste extrem de veche si pe alocuri sangeroasa (chiar uitasem partea cu organele aduse ca dovada) cu Hollywood-ul care are tot felul de orgolii trecute pe agenda.

Ce spun criticii despre Mirror Mirror?

Avand in vedere ca mai sunt inca zece zile pana cand filmul va fi lansat in SUA, si implicit vazut de critici, nu am reusit sa gasesc nicio parere avizata nici pe Metacritic, nici pe Rotten Tomatoes (unde e trecut un review in dreptul filmului, dar Mike Halle vorbeste despre doua ecranizari pentru televiziune, nicidecum de Mirror Mirror). Totusi, din cate am gasit pe internet, filmul aproape ca nu lasa indiferenta lumea, care se pare ca o sa fie polarizata intre extreme – cei fermecati de estetica excelenta  si costumele extraordinare, de faptul ca e intr-adevar o comedie potrivita  de urmarit cu cei mici, fara sa te temi de scene cutremuratoare si violente; si ceilalti, care vor fi plictisiti de lipsa lui de profunzime, de amestecul inexplicabil de clisee fantasy. Prevad ca numele rasunatoare ale Juliei, Tarsem si eforturile de a improspata povestea, fara a o abate chiar atat de mult de la origini (schimbata prin punctele esentiale) il vor face un succes la critica. Vom vedea curand cat de tare ma insel.

Verdictul KoolHunt.ro

Niciodata nu refuz o potentiala ora si jumatate de distractie – si daca esti mai degraba adeptul popcornului mancat la repezeala, gata sa gusti distractia care iti ofera placeri imediate (cam ca junk food-ul), Mirror Mirror e pentru tine. Referintele “politically correct” si chiar unele tangentiale la zona de marketing si focus-grupuri iti vor mari incantarea. Dar sa nu te astepti la un sufleu fin, delicat – gata de savurat si in care sa descoperi treptat noi arome si eventual sa pui la pastrat reteta. A se consuma fara pretentii.