KoolRank: 6/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 5/10

– actori: 6.5/10

– scenariu: 5/10

– montaj: 5/10

Nota IMDb: 7.1/10

Nelson Mandela se numara printre putinii conducatori despre care am auzit cu totii, ba mai mult, vorbindu-se exclusiv de bine – mostenirea lasata de el e sarbatorita in toata lumea, iata un super-erou in carne si oase, arhi-citat pe tot mapamondul, detinator al premiului Nobel pentru Pace, inca in viata la momentul filmarii acestui film omagial. Probabil aici trebuie cautate cauzele principalei hibe a biopic-ului – daca nu exista niciun carlig in care spectatorul sa-si atarne curiozitatea, asta se explica prin imposibilitatea morala (de-nteles, de altfel) de a pata reputatia imaculata a unui idol, cu atat mai putin cat timp e inca printre noi. 

We no longer accept the authority of a state that makes war on its own people.

Pana la moartea lui, survenita anul trecut, pe 5 decembrie, Mandela a reusit sa insufle speranta egalitatii in Africa de Sud, fiind responsabil pentru succesul miscarii de abolire a apartheidului. MLWF urmareste liniar povestea inaltarii lui Nelson, de la tanar rebel si inflacarat, pana la accederea in rol de “Tata” al compatriotilor sai: de la momentul parasirii casei parintesti din clanul Madiba, pana la castigarea presedintiei, la 76 de ani – cand, in fruntea partidului ANC (Congresul National African), devenea primul conducator ales democratic de sud-africani si punea bazele unui sistem politic multi-rasial, epurat de legile care sustinusera segregatia pana atunci.

Parcursul sau, care in film se contopeste aproape total cu lupta necontenita pentru obtinerea schimbarii si alinierea Africii de Sud cu restul lumii libere si democrate, a fost impanzit de obstacole si sacrificii – 27 de ani in inchisoare au insemnat lipsuri, abuzuri, pierderi suferite in tacere, dar, mai mult decat atat, l-au “eliberat” de preocuparile omului de rand. Devenea astfel un personaj aproape mitic, aproape sfant. Spre finalul filmului – cand deciziile batranului Mandela, chiar si cele personale, luau in cont interesele partidului inainte de toate – intelegem de ce se impunea ca inmormantarea “celui mai de seama fiu al Africii” sa aiba acea anvergura nemaivazuta pe care televiziunile au transmis-o live pe 15 decembrie. Era o ceremonie de preaslavire a unui adevarat martir, care si-a pus viata pe butuci pentru binele semenilor lui.

Insa “sfintenia” nu e fotogenica (cati sfinti a importalizat Hollywood-ul in filme biografice?). Nu e deloc surprinzator, deci, ca MLWF este un drum prea lung – insumand doua ore si douazeci de minute – logoreic si tratat de Idris Elba (in rolul titular) cu un surplus de respect care nu e niciodata de bun augur in biopic-uri, tocmai pentru ca le neutralizeaza orice sansa de a trezi empatia spectatorului. Din oficiu, calea pe care o apuca Mandela nu vibreaza la o frecventa pe care un cetatean al lumii libere sa o poata accesa usor – in plus, insa, si mai daunator, unele alegeri ale regizorului Justin Chadwick au ingreunat procesul, opacizand martiriul acestei personalitati remarcabile a secolului XX.

Despre actori si regie ce se poate spune? 

Trebuie remarcat ca dramatizarea unei vieti ca a lui Mandela, adica unanim laudate, nu-si poate asuma nivelul de omniscienta la care aspira MLWF – nu e neaparat vina lui Chadwick (realizator in speta de filme made for TV si seriale BBC) ca filmul lasa un gust fad de subiectivism si traditionalism. Pana la urma, scenariul a fost adaptat de William Nicholson dupa autobiografia sud-africanului – era de neconceput ca scriitorul sa brodeasca pentru marele ecran o viziune mai picanta, si poate nici nu era de dorit ireverenta. Insa, daca memorialistul inregistreaza evenimentele dupa cum le-a trait, de la propria inaltime, menirea scenaristului e sa-si ascuta privirea, ca un arheolog al amintirilor de pe pagina, sa descopere sub praful subiectiv nuantele, conflictul principal, antagonistul, punctul culminant s.a. si sa potenteze elementele naratiunii in asa fel incat filmul sa stea in picioare – si sa ridice sala in picioare.

Chadwick bate prea mult moneda pe voice-over-ul emotional al lui Mandela, aplicat unor scene bucolice ca intr-un film de studentie – iata doar una din multele stangacii si “roti ajutatoare” care explica lipsa lui MLWF de pe listele scurte ale Oscarului. S-au gasit, desigur, multe voci care sa denunte Academia pentru acest sacrilegiu strigator la cer – dar sa nu uitam ca arta cinematografica (ca si AMPAS) se poate achita de responsabilitatea sociala si fara a se aplatiza sub forma unui pamflet.

Personajele spun mai mult decat arata, iar neinfricatului Nelson nu i se refuza nicio ocazie de a perora, in detrimentul cladirii parghiilor necesare dezvelirii unui caracter complex sub toata acea emfaza. Idris Elba, un vulcan de om in Luther, nu da aici dovada de niciun pic de clocot aparte, iesit din locul comun al marilor revolutionari – ceea ce iese in evidenta si prin contrastul puternic cu Naomie Harris (scantaietoare in rolul patimasei sotii a lui Mandela, Winnie). Repetitia ad infinitum a tezelor sale nu comporta nici originalitate, nici crescendo, lasand un vid anihilator acolo unde ar fi trebuit sa se contureze mecanismul de propagare a ideilor lui: vedem poporul preluand stafeta, dar influenta lui Mandela e doar afirmata.

Credibilitatea lui Elba si (in mai mica masura) a lui Harris in rol de cuplu revolutionar e subminata si de lipsa unui esafodaj de personaje secundare cat de cat solide, care sa le tina isonul – avem, in schimb, o mana de aghiotanti trasi la indigo. Chit ca ai memorie fotografica, nu bag mana-n foc ca-i poti distinge intr-o aliniere. De cealalta parte a barierei, sistemul politic opresiv, manifest fie prin forta bruta (paznici si politisti la gramada, toti o apa si-un pamant) fie prin politicieni uni-dimensionali, pare schitat la repezeala si esueaza in misiunea principala a oricarui antagonist – sa opuna rezistenta protagonistului cu o forta cel putin egala, pentru a mentine interesul cine-martorului la infruntarea lor.

Ce spun criticii despre Mandela: Long Walk to Freedom? 

Rotten Tomatoes inregistreaza un dezamagitor punctaj de 58% pentru Mandela: Long Walk to Freedom, remarcand totusi ca biopic-ul e considerat de critici, in proportie covarsitoare, o reusita fara precedent in cariera lui Idris Elba. Stephen Holden de la The New York Times se hazardeaza chiar sa afirme: “Interpretarea impozanta a D-lui Elba ii da [filmului] o amploare Shakespeariana”. Pe de alta parte, agregatorul Metacritic, unde MLWF musca la mustata din pragul de 60%, m-a directionat spre una dintre cele mai corecte, si plastic exprimate, pareri – via Peter Travers (Rolling Stone): “O peltea de film care se incapataneaza sa atinga punctele de maxim interes ca o pagina Wiki, lasand prea putin loc explorarii schimbarilor personale si politice care au influentat opiniile lui Mandela vizavi de violenta si utilizarea ei”.

Verdictul KoolHunt.ro 

Povestea lui Nelson Mandela este, fara indoiala, inspirationala si merita expunerea, pe care doar a saptea arta i-o putea oferi, in fata popcorn-istului blazat, prea putin preocupat de istorie sau politica – insa Mandela: Long Walk to Freedom nu a avut carmaciul potrivit pentru a transmite incarcatura aferenta unei asemenea traiectorii, complicata si alimentata, totodata, de renuntari cumplite. Hasurarea usoara, intre limite trasate de un respect debilitant, vecin cu orbia, nu este niciodata de-ajuns – intr-un asa demers, in care importanta istorica trebuie sugerata prin puterea narativa, nu telegrafiata tezist, e nevoie de o viziune proprie, clara, care sa retraseze, sa nuanteze critic, sa accentueze selectiv, sa rearanjeze cu cap. Fara vreo pata de culoare-n peisaj, din lungul drum spre libertate vom tine minte doar distanta. Cat amar de distanta…