CoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 7/10

– regie: 9/10

– actori: 9/10

– scenariu: 7/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 7.5/10

Cancerul in faza terminala este intotdeauna o veste proasta. Adaugati si concedierea de la serviciu, o fosta sotie care te ura acum 10 ani, dar acum e “doar” ostila si un fiu adolescent care e in plina criza de renegare a autoritatii si plin de teribilism… cam acum incep sa fie clare premisele de la care pornim alaturi de George Monroe. Filmul ne arata un om care, confruntat cu vestea mortii proprii, alege sa isi traiasca pe deplin ultimele luni anuntate de doctori, intr-o maniera rezervata, as putea spune chiar inteleapta – si pentru ca nimic nu e alb sau negru pur, sunt amestecate scene la dus, convorbiri buclucase pe mobil cu destinatarul gresit, politie, vecini barfitori si care ameninta sa opreasca sau macar sa intarzie cateva luni lucrarile de constructie.

„We can change anything in the computers in a matter of hours, but you won’t change”

O zi obisnuita a lui George (interpretat de Kevin Kline) implica multa distantare fata de cei care interactioneaza cu el: vecinii care nu prea il tolereaza pentru unele obiceiuri neortodoxe, colegii care sunt descumpaniti de ritmul in care lucreaza la machetele proiectelor de arhitectura si fosta lui sotie, care incearca sa il faca parte din viata fiului lor intrucat e depasita de situatie: „What kind of person can’t stand her own son?”. Un adolescent machiat, care se drogheaza in locul cafelei de dimineata si asculta Marlyn Manson cu boxele la maxim nu o face deloc sa se simta in largul ei. Hayden Christensen il joaca aici pe Sam Monroe si ii vom vedea explorata relatia cu tatal sau, fata de care are resentimente pronuntate in urma divortului si absentei din viata lui.

Concedierea vine din senin – seful (interpretat de John Pankow) incearca (dar esueaza) sa se arate apropiat si interesat de viata angajatului lui inainte de a-l anunta ca e disponibilizat si ca i-a obtinut o suma compensatorie bunicica. Desi nu se inscrie in topul nostru de filme de vazut cand ai fost concediat, scena in care George isi incheie conturile cu firma e violenta si eliberatoare. Plecand din firma, el isi pierde cunostinta si se trezeste la spital. Aici, desi toti evita abordarea in mod deschis a subiectului, lucrurile sunt clare: proaspatul somer mai are doar cateva luni de trait.

Planul pe care il are e simplu – sa isi construiasca mult visata casa cu a carei macheta doarme alaturi de zece ani si a carei realizare a ajuns un fel de fabula cu Petrica si lupul: nimeni nu o mai crede. Hotarat sa isi puna si lucrurile in ordine cu fiul sau, il „rechizitioneaza” aproape pe Sam, extrem de furios ca nu e lasat sa se distreze cu prietenii lui. Bineinteles ca socoteala de acasa nu prea se potriveste cu cea din targ si desi vara se anunta grea pentru rebelul de 16 ani, apare si fata vecinei in peisaj, Alyssa (interpretata de Jena Malone), care promite sa imbunatateasca un pic lucrurile.

Ramane de vazut daca George va reusi sa termine de construit casa inainte de propriul sfarsit sau macar sa si-l apropie si sa isi castige respectul unicului sau fiu, in acelasi timp ajungand la termeni mai buni vizavi de fosta sotie, Robin Kimball, aici jucata de Kristin Scott Thomas.

I became what I was meant to be. I built myself a life. I built myself a house.

Desi destul de incarcat emotional, intrucat abordeaza teme grele (moartea, relatia parinti-copii, mai ales in cupluri destramate sau aflate la a doua casatorie) filmul contine suficient umor si chiar scene fierbinti. Nici nu ma asteptam sa gasesc aici o varianta de Stifler’s Mom sau atata lejeritate in abordarea sex-ului (fata vecinei nu are nici o problema in a imparti dusul cu Sam, chiar daca amandoi sunt doar prieteni). Mi-a placut filmul pentru ca mi-a confirmat ca, desi fiecare isi are propriile batalii cu demoni, cum inca din Antichitate “panta rhei”, toate curg si se inlantuie, chiar poti gasi sprijin in determinarea cu care celalalt lupta. George nu isi trambiteaza pe nici o cale moartea si admite in mod sincer ca e speriat de ea – si modul in care alege sa faca pe cat poate abstractie de ea si sa isi vada de viata lui e cel putin incurajator. In acelasi timp, nu recurge la nici un fel de santaj sentimental ca sa isi apropie oamenii pe care ii iubeste si asta face ca lucrurile sa se desfasoare aproape reconfortant sub politica de „no BS attitude”.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Stiu ca e o impresie nedreapta si cel mai probabil gresita, dar intotdeauna l-am privit pe Kevin Kline ca un fel de Errol Flynn sau Douglas Fairbanks look-alike. Pe acesta din urma l-a si interpretat intr-un rol secundar in filmul Chaplin. La 2 ani dupa Wild Wild West, Kevin Kline face un rol destul de bun, dupa parerea mea, in „Life as a House” – nimic insa comparabil cu cel din „Sophie’s Choice”, in care juca cu Meryl Streep. Totusi, desi stapaneste foate bine rolul, m-as fi asteptat la un pic mai multa emotie si dezlantuire din partea lui. Astfel, desi rolul ei e cel putin la fel de ofertant ca cel al lui George, Kristin Scott Thomas reda aici un personaj mult mai cald, atingand o gama mult mai larga de trairi. Imi aduce cumva aminte de rolul ei ca sotie adultera din Pacientul englez, in care stilul ei actoricesc mai rezervat cadreaza mult mai bine.

De notat este si Hayden Christensen care este foarte credibil in evolutia personajului lui si face fata foarte bine celor doi mari actori care ii joaca parintii.

Alt rol secundar demn de mentionat este cel al sotului actual al lui Robin, Jamey Sheridan – plin de intentii bune, dar si cu unele probleme de intimitate si comunicare. Pentru el sa fie un sot si un tata bun inseamna sa asigure traiul mai mult decat decent al familiei: „All I am is what I have”.

Din categoria aparitiilor scurte, dar memorabile fac parte pentru mine asistenta medicala, Sandra Nelson, care creeaza o scena induiosatoare incercand sa indulceasca momentele amare ale celui care afla ca mai are destul de putin de trait („Everyone gets touched by someone they love”).

Doar cu 7 titluri la activ ca regizor, Irwin Winkler e mult mai cunoscut ca producator al unor titluri de genul „They Shoot Horses, Don’t They?” „Raging Bull”, „GoodFellas” si seria „Rocky”. Filmul aparut in 2001 este bine construit, gradat, emotional, punctand dupa caz, prin dinamica sau largimea cadrelor povestea care pastreaza destule momente amuzante, in ciuda asteptarilor.

Ce spun criticii despre Life as a House?

Cei de la Rottentomatoes.com califica Life as a House destul de dur: “A manipulative tearjerker, Life as a House benefits from fine performances from the cast”, acordandu-i 46% pe tomatometru. Similar, Metacritic.com acorda 45 din 100 de puncte pentru Life as a House, bazandu-se pe parerile amestecate ale 32 de critici. Filmul a fost de doua ori premiat in 2001, anul aparitiei – Audience Award la Aspen Filmfest si NBR Award la National Board of Review, USA, fiind de asemenea nominalizat cu alte 5 ocazii in 2002 (una din ele fiind la Golden Globes).

Pe de alta parte, Rebecca Murray, membra a San Diego Film Critics Society, desi admite faptul ca e relativ lipsit de surprize in scenariu, afirma ca filmul e puternic, rascolitor si beneficiaza de un joc actoricesc solid si momente de inspiratie pura care te duc in inima familiei disfunctionale prezentate.

Verdictul KoolHunt.ro

Provocarea pe care si-o asuma Life as a House este ca, desi in primul sfert esti foarte lamurit de principalele probleme pe care le va aborda, ramai in continuare sa urmaresti solutia pe care o ofera sau cel putin traseul ales de personaje pentru a rezolva situatiile mai mult sau mai putin grave in care se gasesc. Nerecomandat celor care vor sa fie permanent tinuti in priza si surprinsi cu rasturnari spectaculoase, filmul e o alegere buna pentru acei iubitori de filme care nu se tem macar sa asiste (eventual participe) la un roller coaster emotional.