[Titlu in limba engleza: Little White Lies]

CoolRank: 8/10

– atmosfera & entertainment: 8/10

– regie: 8/10

– actori: 8/10

– scenariu: 8/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 7/10

Dupa patru ani de la succesul repurtat cu Ne le dis à personne, perioada în care s-a axat pe actorie, Guillaume Canet revine la regie cu Les petits mouchoirs, schimband complet registrul si viteza.

Mai in gluma, mai in serios, vazusem deja acest film inainte sa ma apuc de el. Se chema The Big Chill (tradus mirobolant la noi Mortii cu mortii, viii cu viii), dramedia-cult din 1983 a generatiei americane de baby-boomers, de la inceputul carierelor lui Kevin Kline, William Hurt si Glenn Close. Desi nu este neaparat un remake, Les petits mouchoirs imprumuta multe din temele celeilalte pelicule.

Vacanta inainte de toate

In primul rand, premiza: un grup de prieteni reuniti in jurul unei tragedii intamplate unuia dintre ei. Party-animal-ul Ludo (interpretat de Jean Dujardin) pleaca din club in zori, este lovit violent de un camion, dar nu moare. Stransi in jurul sau, prietenii ii plang de mila, dar in acelasi timp, o alta dilema ii preseaza: chiar trebuie sa isi anuleze vacanta de grup de pe malul Atlanticului? In fond, Ludo n-a murit, si oricum doua saptamani va fi semi-inconstient…

Facem apoi cunostinta cu grupul. Max (interpretat de François Cluzet) este patriarhul, mai in varsta decat toti ceilalti si proprietarul casei de vacanta; ramane trasnit cand Vincent (interpretat de Benoît Magimel), maseurul sau si tata a doi copii, ii face o confesiune ciudata: “Imi plac mainile tale. Nu sunt gay sau ceva… Pur si simplu cred ca te iubesc”. Marie (interpretata de Marion Cotillard) este o antropoloaga destul de promiscua, ale carei afectiuni sunt multiple si greu de ghicit. Eric (interpretat de Gilles Lellouche) este un obscur actor de televiziune, afemeiat pana in maduva oaselor, desi teoretic intr-o relatie serioasa. Iar pentru anodinul Antoine (interpretat de Laurent Lafitte), totul pare a se invarti in jurul semnificatiei mesajelor primite de la fosta sa iubita, innebunindu-i pe ceilalti in timp ce incearca sa le descifreze.

Ajunsi pe malul Atlanticului, tensiunile ascunse incep sa iasa la iveala, pe masura ce unii vin, pleaca, se cearta, se impaca, se pocnesc, cauta nevastuici si altele. Mai toti sunt pusi in fata propriilor complexe, neajunsuri si mici mizerii si nu toti le pot face fata, in timp ce peste toata reprezentatia planeaza amintirea necazului intamplat lui Ludo.

Un film frantuzesc destul de american

Filmul este lung, poate prea lung, la cele doua ore si jumatate, desi nu pot spune ca m-a plictisit – sunt interesante aventurile sufletesti ale personajelor si dezvoltarea lor. O observatie: cu exceptia lui Marie, accentul este pus pe personajele masculine; atat Max, cat si Vincent au sotii, dar ele sunt mai mult de decor si par destul de plate, desi din mici franturi se poate deduce tumultul din spatele zambetelor de fatada.

Urmand reteta clasica pentru astfel de filme (The Big Chill, Dan In Real Life), actorii chiar au locuit un timp impreuna in casa de vacanta respectiva, pentru ca la filmari interactiunile sa curga natural. Si se simte acest lucru, pentru ca dinamica de grup este exact cea la care te-ai astepta – prieteni vechi, cu multe amintiri comune, dar si frecusuri.

Surprinzator pentru un film frantuzesc, coloana sonora cuprinde doar cantece americane, vechi (de la Creedence Clearwater Revival la Janis Joplin) – o alta paralela la The Big Chill. In special este surprinzator coverul Ninei Simone la My Way, care imbraca sonor atat de emotionanta scena de final.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Desi faima internationala a lui Marion Cotillard este evident peste a celorlalti, acest lucru nu se simte – foarte frumos din partea ei ca ramane cu picioarele pe pamant ca actor. Pentru cine nu stia deja, ea este partenera lui Canet in viata reala.

Filmul este, in fond, unul de grup, si n-as putea sa remarc pe cineva in mod special. Cam toti actorii sunt “oamenii” lui Canet (revin din filmele anterioare) si, cu exceptia lui François Cluzet, au toti aproximativ aceeasi varsta, deci se simt. Nu ma indoiesc ca au existat si mici momente de improvizatie – sunt unele scene in care probabil Canet a luat o camera si le-a spus “Faceti ce vreti, eu nu sunt aici”. Evident, este spumos stilul frantuzesc de dialog comic, cu interjectii, grimase si gesturi inimitabile.

O remarca speciala totusi, pentru Joël Dupuch, care nu este actor, ci pescar in viata reala, si care practic se joaca pe sine – el este vocea ratiunii, figura paterna, in grupul de prieteni si cel ale carui sentinte din final ii vor aduce pe toti la realitate.

Ce spun criticii despre Les petits mouchoirs?

Tomatometrul de pe RottenTomatoes.com prezinta un scor de 50%, bazat pe 28 recenzii de la critici – principalul dezavantaj al lui Les petits mouchoirs pare a fi lungimea sa exagerata. Desi a avut succes la public, parerile criticilor francezi au fost si ele destul de impartite.

Verdictul KoolHunt.ro

Les petits mouchoirs este cu siguranta un film de vazut, care trateaza in doze suficiente de seriozitate si comic teme mature, un film in care cu siguranta ne vom regasi si din care avem ce invata.