Home » Filme

Habemus Papam – sau de ce PR-ul dauneaza grav sanatatii

3 February 2012 scris de 1 comentariu

[Titlu in limba engleza: We Have a Pope]

CoolRank: 7/10

– atmosfera & entertainment: 6/10

– regie: 7/10

– actori: 8/10

– scenariu: 6/10

– montaj: 8/10

Nota IMDb: 6.9/10

Regie: Nanni Moretti An: 2011
Actori: Michel Piccoli, Jerzy Stuhr, Renato Scarpa Genul: drama

 

Nino Moretti alege pentru noul lui film un subiect delicat, mai ales acum, dupa atatea scandaluri sexuale extrem de grave si penibile pentru Vatican. Cine tine neaparat poate privi filmul asta cu declaratia papei Benedict in minte: “Recunosc rusinea si umilinta pe care le-am suferit toti din cauza acestor crime josnice”. Cine vrea sa judece tezismul ascuns prin colturi de secvente si mai ales in finalul nu tocmai in concordanta cu restul filmului, este din nou liber sa o faca. Dar Habemus Papam nu vorbeste nici despre pedofilie, nici despre gloria bisericii. Si multi il vor blama tocmai pentru ca intr-o perioada atat de tensionata, filmul prefera sa bage capul in nisip ca strutul. Eu una insa nu am simtit lipsa unei dezbateri indarjite.

Este adevarat. Conclavul a ales un nou Papa care insa, constient de uriasa sa responsabilitate, a simtit nevoia sa se retraga in rugaciune.

Filmul lui Moretti ne spune povestea unui cardinal batran care, intr-o buna zi, se trezeste ales Papa si isi da seama ca undeva s-a facut o mare greseala pentru ca el nu este in stare sa fie Papa. Melville (Michel Piccoli), actualul Suveran Pontif este sanatos ton, in afara de o criza acuta de “sinuzita psihica”. Urla necontrolat dupa ajutor, priveste pierdut in gol, nu se poate concentra, nu il mai intereseaza nimic, nu mai intelege nimic. Psihologul (Nanni Moretti) chemat de urgenta sa diagnosticheze si sa vindece bolnavul, incearca sa le explice episcopilor ca pana si in Biblie exista referinte la depresie. Inutil, parerea oficiala a Vaticanului este ca sufletul si subconstientul nu pot exista in acelasi timp. Alesul Domnului trebuie sa inghita in sec, sa-si depaseasca problema si sa se apuce de treaba. Mult mai usor de spus decat de facut.

Da, vorbesc singur. Caut cuvintele pentru un discurs pe care trebuie sa-l tin in fata unei multimi de oameni. Sunt un pic ingrijorat.

Amploarea problemei si momentul absolut inoportun in care ea se intampla transforma Vaticanul intr-o inchisoare. Zeci de cardinali de toate natiile raman blocati in interiorul palatului. Singurul care evadeaza este chiar Melville, decis sa urmeze un fel de drum initiatic de vindecare despre care nici el nu stie exact cat va dura. Problema batranului e tratata delicat. De fiecare data cand il vedem, ne lovim de un zambet cald, dar enigmatic pentru ca vine la pachet cu o privire sfasietor de trista. Melville se simte depasit de evenimente si nu e niciun moment clar daca are probleme cu credinta, depresie cronica sau pur si simplu o lasitate dobandita dupa zeci de ani traiti in singuratate, departe de problemele reale ale lumii.

Noul Suveran Pontif este sincer impovarat de responsabilitatea incredintata si secventele in care vedem ce se intampla in lipsa lui in palat, detensioneaza atmosfera in cel mai sinistru mod cu putinta. Pe de o parte avem un batran care nu stie daca este in stare sa poarte pe umeri grija intregii lumi catolice, si pe cealalta avem episcopi ingrijorati ca nu s-a ales inca noul model de stema. Avem departamentul de PR, impletind declaratii sonore care dau bine la public fara sa explice de fapt problema. Avem un campionat mondial de volei, organizat ad-hoc din lipsa de alta activitate. Avem orgolii neconsolate si un clasament pe puncte pentru fiecare fata bisericeasca.

Si este ironic ca se vorbeste despre incompatibilitatea dintre suflet si subconstient pentru ca lumea pestrita din palat nu da semne ca ar avea nici una nici alta. In oras, pe de alta parte, Melville se trezeste in mijlocul unei trupe de actori care interpreteaza, atat pe scena cat si in afara ei, “Pescarusul” de Cehov. Cat de clar il vedem acum pe Melville in Treplev. Cat de trista e realizarea ca problemele morale sunt un moft, o toana si viata merge mai departe cu sau fara ele. Aparent, trebuie sa fii ori actor ori Papa ca sa te lasi coplesit de disperare si, in ambele cazuri, lumea “normala” din jur interpreteaza rabufnirea ca un semn de boala.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Nanni Moretti este unul dintre cei mai bine vazuti regizori italieni. Are un Palme D’or la activ pentru La stanza del figlio (The Son’s Room, 2001) si o faima de realizator curajos, implicat in politica actuala, dobandita dupa uriasul succes local la filmului The Caiman (2006), o poveste ironica la adresa lui Berlusconi, lansata chiar in ajunul alegerilor pe care acesta le-a pierdut. Tot el semneaza scenariul si productia filmului si il vedem si in rolul psihologului sechestrat in palat. Asta ar trebui sa fie definitia unui film de autor doar ca, in cazul de fata, mesajul nu e foarte clar, poate din cauza subiectului atat de delicat.

 Michel Piccoli interpreteaza personajul principal cu umilinta, dar fara sa cada in tragic. Se opreste undeva la limita, cat sa indese spectatorului un nod in gat care din pacate nu este inlaturat de final. Jerzy Stuhr, unul dintre actorii preferati ai lui Kieslowski, face un purtator de cuvant alunecos si vandut pe viata conceptului de forma in detrimentul continutului. Scenografia este impecabila. Replici fidele ale Capelei Sixtine si Sala Regia au fost construite in studiourile Cinecitta din Roma. Miscarile de multime, fie ea de oameni simpli, episcopi sau garzi ale palatului, sunt coregrafiate superb si ne duc cu gandul la un spectacol de opera.

Ce spun criticii despre Habemus Papam?

Cei de pe Metacritic sunt din nou in urma cu evenimentele si anunta ca vor nota Habemus Papam in 63 de zile. Nici pe Rotten Tomatoes nu s-a ajuns la un consens dar scorurile de pana acum nu sunt tocmai imbucuratoare. Habemus Papam primeste deocamdata 36% din parte criticilor si doar 27% din partea spectatorilor. Criticii blameaza lipsa de directie a filmului, melanjul de drama serioasa presarata cu momente de comedie bufa, il numesc “lighthearted and lightweight” si se intreaba daca nu cumva Moretti s-a pierdut pe undeva pe drum.

Verdictul KoolHunt.ro

Habemus Papam este un film care se auto-cenzureaza. Curajos ca initiativa, el se pierde pe drum dar este foarte interesant de urmarit cum problema majora din poveste – esti dispus sa pastrezi aparentele chiar daca in adancul sufletului tau nu simti ca asta ar trebui sa faci – devine si marea problema a filmului si motivul pentru care esueaza. Dar esecul nu este total pentru ca actorii sunt buni, calitatea imaginii, scenografiei si costumelor depaseste cu mult bugetul iar penultima secventa (despre care refuz sa va povestesc) este atat de bine coregrafiata si puternica incat m-a dus automat cu gandul la momentul Don Giovanni din “Amadeus” . Este un film de vazut pentru cei care s-au saturat de predictabilitatea retetelor holywoodiene.

1 comentariu »

  • Habemus Papam (2011) said:

    […] ce-a vrut de la acest film ?i, mai ales, ce-a vrut s? vrem noi de la el. Craita Nanu – Raluk Habemus Papam este un film care se auto-cenzureaza. Curajos ca initiativa, el se pierde pe drum dar […]

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*