[Titlu in limba romana: Camille Claudel 1915]

KoolRank: 5/10

– atmosfera & entertainment: 5/10

– regie: 5/10

– actori: 6/10

– scenariu: 4/10

– montaj: 5/10

Nota IMDb: 6.6/10

Numele de Claudel imi evoca vagi familiaritati frantuzesti literare. Dar un nume de familie a fost suficient sa imi trezeasca interesul pentru o drama care se anunta plina de incarcatura nervoasa. Incarcatura nervoasa la propriu, intrucat e vorba de anul in care a fost internata intr-un azil Camille Claudel, sora poetului despre care mai stiam eu cate ceva si o sculptorita contemporana cu Rodin si se pare si muza acestuia o buna bucata de timp. De-as fi stiut….

There is something sadder to lose than life – the reason for living

Camille Claudel e internata intr-un azil de oameni cu afectiuni nervoase, sau inceti la minte, senili, unde maicutele sunt cele ce au grija de toti si vizita la doctor nu are absolut nici o relevanta vindecatoare. E efectiv un punct mort in care ajungi si “tragi pe dreapta”. Are loc o rutina a supravietuirii si o adancire in oricare dintre motivele care au provocat ajungerea in acel loc. Exista un punct culminant si anume vizita fratelui, Paul, in care se pun mari sperante din toate partile.

Un artist se presupune ca e mult mai sensibil decat omul obisnuit sau ca cel putin e in stare sa isi armonizeze trairile si sa le transpuna intr-un fel de forma materiala prin care sa se petreaca transcenderea catre o stare mai inalta, mai buna, sau mai constienta decat cea care o cauzeaza. Asa ca automat tragedia apare atunci cand artistul e scos din mediul in care creeaza si ii e rupta orice posibilitate de a se exprima, de a evolua si a se transforma prin arta sa. Camille Claudel 1915 ar fi exact anul fatidic in care sculptorita a fost internata, primul din… restul vietii, pentru ca nu a mai iesit din azil si nici nu a mai lucrat la nimic. Deci premisele filmului deja sunt foarte bine trasate si cine ajunge in sala de cinema dorind sa vada acest film sigur vrea sa fie provocat si patruns de amploarea dramei lui Camille. Ori in afara de marele contrast intre Juliette Binoche si oamenii reali, cu probleme care au fost filmati “in mediul lor natural” si premisele de la care pornim, cu care si ramanem, ce se adauga e doar o cantitate considerabila de decibeli si lacrimi.

Nu am nimic impotriva manifestarilor mai mult sau mai putin lirice pe ecran – departe de mine gandul. Unul dintre cele mai groase filoane de exploatare a intregii industrii de entertainment este acela de a provoca emotie, de a iti aduce trairi la care poate in mod normal nu ai acces sau nu atat de des in cadrul unei existente, cel putin statistic vorbind, “normale”. Dar Camille Claudel 1915 am simtit ca imi prezinta mai degraba un schelet de arta. E o abordare minimalista in care ajungi doar sa sugerezi ideile pe care se bazeaza scenariul, ceea ce mie uneia mi s-a parut insuficient. Si da, avem de a face cu 30 de ani condensati intr-o ora jumate, dar singurele idei suficient de puternice care sa fie reziduale sunt extrem de palide si absolut nici una provocata de film, ci de documentarea de dinainte – destinul tragic si nedrept al unui artist inabusit in propria viata.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Juliette Binoche e o actrita remarcabila, care mi s-a cuibarit in suflet de la Pacientul englez (1996) incoace si probabil fiecare avem cate un titlu drag in care sa fi jucat, fie ca acela e Chocolat (2000) sau The Unbearable Lightness of Being (1988). Daca am mai avut niste urme de bunavointa la film a fost datorita ei si gratiei expresive pe care le face sa transpara inclusiv intr-un rol care pare desprins dintr-un documentar. Jean-Luc Vincent, cel care il joaca pe Paul Claudel, nu prea isi castiga din partea mea vreo apreciere – putinele momente in care apare in film sunt atat de declarative si de recitative (si ar fi dezamagitor sa fie la nivelul batator la ochi de evident “era poet, deci…”) incat ma gandesc ca poate influenta teatrului in al carui domeniu se pare ca a mai activat e mai mare si de aici diferenta de stil. Cel putin. Poate in timp il vad mai slefuit in filme, sau descopar ca e de fapt un comedian excelent de stand-up.

Restul “actorilor” sunt de fapt personalul care lucreaza la azilul filmat si pacientii sunt reali. Asta da sacrificiu pentru arta din partea actorilor, riscul sa incepi sa innebunesti usor usor, nu slabit sau ingrasat nu stiu cate kilograme.

Iar regizorul Bruno Dumont, desi unii il numesc urmasul lui Robert Bresson, pare dispus sa faca o combinatie intre drama realista si figurile pe care oamenii vor sa le vada in cinema. Premiat la Cannes pentru Humanité (1999) si Flanders (2006), regizorul a ales sa prezinte in premiera Camille Claudel 1915 in cadrul competitiei festivalului de la Berlin de anul trecut, dar s-a intors cu mana goala.

Ce spun criticii despre Camille Claudel 1915?

Nota de 6.6/10 de pe IMDb e urmarita indeaproape de metascore-ul Camille Claudel 1915 de pe MetaCritic.com de 63/100, desi cei 24 de critici care s-au exprimat pe pagina rosiilor stricate definesc filmul ca 75% proaspat. Nu si cei 450 de utilizatori care ii dau nota 3.3 din 5 si ne-arata ca mai putin de jumatate (49%) din ei au si placut filmul. Probabil ca nu se vor mai modifica foarte mult in timp aceste note, avand in vedere ca e un film frantuzesc, de arta, despre un artist internat in azil – trasaturi care nu prea incurajeaza masiv spectatorii sa aleaga sa vizioneze Camille Claudel 1915.

Critica in majoritatea ei e extrem de incurajatoare si placut impresionata de Juliette, mai putin de gestul discutabil al regizorului de a filma bolnavii reali si ingrijitorii lor, o decizie foarte spinoasa care poate da nastere la controverse legate de dreptul la intimitate. Pana si Sheila O’Malley, publicand pe robertegbert.com admite ca filmul e plictisitor, dar subiectul si jocul protagonistei il fac magistral. Probabil ca aprecierea criticilor vine mai ales dupa productia din 1988 cu o pasionala Isabelle Adjani in rolul lui Camille, in perioada in care era amanta lui Rodin, realismul lui Dumont facand mai multa dreptate subiectului. Fara pic de mirare, am rezonat cu cei care numesc filmul “mai degraba un exercitiu decat o explorare […] ridicand mai multe intrebari decat cele pe care le clarifica. Dar poate ca acel 1915 in titly inseamna ca Dumont nu a terminat cu trista, ciudata si fascinanta viata a lui Claudel” (Ann Hornaday , Washington Post). “Juliette Binoche, in rolul lui Claudel, e ocazional induiosatare, dar imediat ce creste interesul, filmul il sufoca prin nesfarsitele secvente ale suferintei ei presarata prin grele sarcini zilnice”.(Farran Smith Nehme ,New York Post)

Verdictul KoolHunt.ro

Daca va simtiti extrem de creativi, empatici si gata de efort intelectual intens pe baza unui film brodat pe foarte putine idei principale, nu ratati sub nici o forma filmul. Mai ales daca si nebunia in forma naturala, nu cea falsa, jucata spectaculos si cu sclipici, ci psihicul care regreseaza, cedeaza, sau nu functioneaza cum trebuie se numara printre interesele voastre. Am uitat si de savoarea literara presarata prin film. Cam asta e Camille Claudel 1915. Pacat.