Home » Teatru, Timp liber

Biloxi Blues – militarie la Palatul Copiilor

5 October 2011 scris de Niciun comentariu

Teatrofilii bucuresteni au observat cu siguranta in ultimii ani ca scena romaneasca s-a imbogatit in mod semnificativ cu opere ale unor dramaturgi americani: The Shape of Things, Fat Pig, Moartea unui comis voiajor, Descult in Parc, si Biloxi Blues. Ultimele doua apartin aceluiasi autor, pe nume Neil Simon, si reprezinta doua varste diferite de creatie artistica.

Descult in parc, jucata in regia si cu participarea savuroasa a lui Stefan Banica, face parte din perioada de creatie pentru Broadway a d-lui Neil Simon. Biloxi Blues este, pe de alta parte, miezul unei trilogii autobiografice a autorului si descrie spumos de realist perioada de “pregatire” pentru razboi pe care Neil Simon a petrecut-o in Biloxi, Missisipi.

Pusa in scena intai la Teatrul de Comedie in regia dnei Iarina Demian, Biloxi Blues se joaca acum la Palatul National al Copiilor. Motivul pentru care din ce in ce mai multe piese dintre cele mai bune se joaca acum in respectiva sala ar putea fi cererea extrem de mare din partea publicului si dorinta de a bucura, prin urmare, cat mai multi spectatori. Lucru pe care pe de o parte il salut, mai ales in calitate de inveterat al cozilor la casieria Teatrul National in acele dimineti de sambata in care se pun in vanzare bilete la piese “de renume”. Pe de alta parte insa, ma intreb daca intr-adevar merita intotdeauna sa intrunim exigentele de cantitate sacrificand calitatea. Vorbesc strict in nume propriu atunci cand ma declar adepta salilor de teatru mici si intime, in care nu ai nevoie de microfon ca sa auzi ce spune actorul si in care ii vezi expresia fetei si a ochilor, pentru ca da, ele fac parte integranta din transpunerea lor in pielea personajului.

Sase intr-o barca

Trecand deci peste faptul ca trebuie sa fii undeva in primele randuri ca sa te poti bucura de fiecare “respiratie” artistica, eram foarte curioasa sa vad de ce este Biloxi Blues asa de celebra (vorbim despre o piesa care s-a jucat cu casa inchisa la Teatrul de Comedie pentru mult timp).

Personajul narator, interpretat de Paul Ipate, este exact asa cum imi imaginam tanarul virgin lansat in valtoarea maturizarii: candid si cu vise (nu multe, doar cateva foarte importante).  Mai mult decat sa isi povesteasca senzatiile si fricile el ne lasa pe noi sa ii vedem pe ceilalti prin ochii sai si sa ne tragem singuri concluziile.

Colegii sai de suferinta sunt, la prima vedere, intrupari ale unor tipologii foarte diferite intre ele: un “barbat fatal”, un evreu tocilar, un cantaret dansator, un tip cu gura mare si un pacifist prietenos.  Sergentul Toomey, interpretat de Tudor Chirila, se prefigureaza a fi inca de la primele interactiuni inamicul public numarul unu.

Cu toate acestea, intamplarile petrecute in tabara de pregatire adauga tuse mai fine fiecaruia dintre personaje si le dezbraca de masca seaca a stereotipurilor usor usor. Astfel, barbatul fatal nu e chiar asa de fatal in toate privintele, evreul tocilar nu este chiar cel mai fraier din tabara iar pacifistul prietenos nu este chiar ceea ce pare a fi.

“Probele” la care aprigul sergent ii supune pe tineri nu sunt dintre cele mai usoare, dupa cum era de asteptat. Dar frumusetea vine din faptul ca ele nu sunt doar de natura fizica, menite sa creasca rezistenta unui organism in conditii precare si de efort intens, ci mai ales de natura sociala. Sergentul practica in mod extrem de abil un divide et impera pentru a testa forta de coeziune a nou formatului grup (si am sa va las sa descoperiti singuri cum, pentru ca Biloxi Blues chiar merita vazuta).

Umor pe post de camuflaj pentru mesaj

Interpretarea actoriceasca si punerea in scena in primul rand sunt foarte reusite: chiar ai senzatia ca privesti prin gaura cheii intr-o unitate militara, unde se vorbeste fie pe sleau sau prea formal. Actorii care interpreteaza colegii de suferinta ai povestitorului imi sunt necunoscuti pana acum (din pacate), dar extrem de convingatori. Paul Ipate ramane pana la sfarsit intruchiparea inocentei cu accente de bravura. Se lauda desi moare de frica, isi scrie toate sentimentele intr-un jurnal secret (ce urmeaza sa devina memoriile sale atunci cand se va fi consacrat in calitate de mare scriitor).

Dincolo de lectia de viata pe care o ofera, piesa este prin excelenta amuzanta si deconectanta. Cred cu tarie ca oamenii devin mai receptivi la un mesaj (chiar si dintre cele mai profunde) atunci cand rad, chiar daca rad de slabiciunile altor oameni care pana la urma ar putea fi si ale lor.

Senzatia cu care am ramas eu dupa aceasta piesa: nu este una dintre acelea memorabile care te zguduie si iti schimba viata pentru ca iti ofera raspunsuri si iti dezvaluie profunzimi. Prin urmare, nu te vei chinui urmarind-o si luptandu-te sa ramai pana la sfarsit pentru a prinde mesajul. Este o piesa care te va amuza si te va relaxa. Si te va face sa te gandesti ca oamenii ar trebui luati asa cum sunt, nu catalogati in diverse tipare si tipologii, si ca masura lor vine abia atunci cand sunt pusi in fata unor incercari.

Asa ca fiti pe faza pentru urmatoarea reprezentatie! Merita!

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*