Luna aceasta, din 6 pana pe 12, a avut loc la Sibiu a saptea editie a festivalului de hard-rock Artmania. Fiind prezent la majoritatea editiilor anterioare, am stiut cu ce asteptari sa intru la eveniment, ramanea doar de vazut daca acestea vor fi indeplinite.

Primul lucru pe care l-am observat a fost numarul destul de redus de trupe, comparat cu anii trecuti. Este drept ca majoritatea acelor trupe erau de nisa, dar erau compensate de nume mari din industria rock si metal, precum HIM, Serj Tankian, Nightwish etc. Nu ca headliner-ii din acest an, Die Toten Hosen si My Dying Bride, nu ar fi niste trupe de renume international, dar nu sunt la fel de recunoscute de non-fani precum altele.

Alta dezamagire a fost lipsa completa a trupelor romanesti, lucru in premiera la ArtMania, caci in anii trecuti i-am putut vedea pe Iris, Cargo, Luna Amara, Celelalte Cuvinte, Vita de Vie, Kumm etc. Probabil organizatorii vor sa-si faca un image de concert international, si de asta nu vor sa se asocieze cu trupe pe care publicul le poate vedea pe gratis la Zilele Orasului [introdu nume], dar absenta desavarsita a unor reprezentanti autohtoni mi se pare o nerecunoastere a artistilor nostri.

In lumina acestei lipse de diversitate, preturile biletelor (100 lei pe zi/150 lei pe doua zile) mi s-au parut destul de ridicate, mai ales in comparatie cu alte festivaluri din tara.

Fapte al caror rezultat a fost un numar destul de redus de participanti din partea publicului. Daca in anii trecuti se ocupa jumatate din Piata Mare cu valuri de capete ce bateau pe ritm, anul acesta randurile se dispersau deja de pe la un sfert. Nici nu mai era inghesuiala care sa nu iti permita sa inaintezi pana la randurile din fata. Ceea ce poate i-a multumit pe unii oameni, dar daca vii la un concert punk sau hard metal ca sa iti fie comod si sa nu cumva sa te atingi de altii, atunci ai cam pierdut ideea. Si, din pacate, mare parte din public a fost compus din exact genul acesta de oameni, care au venit pentru a asculta in siguranta, nu pentru experienta.

Pe langa concerte, festivalul a oferit si alte activitati, in diverse locuri din Sibiu, majoritatea gratuite. Printre acestea se numara proiectii de film, precum The Best of Anim’est, recitaluri de poezie sau posibilitatea de a privi stelele si planetele prin telescop dupa concerte. Dar evenimentul principal a ramas colectia de concerte.

Nu a fost cea mai dezamagitoare editie din punctul meu de vedere – dar nici in top nu se afla – iar asta se datoreaza dedicatiei si energiei trupelor, care, chiar daca nu le cunosteam in mare parte, m-au absorbit imediat.

Trupele

Trail of Tears: Prima seara s-a desfasurat invers asteptarilor, in ceea ce priveste atmosfera concertelor, de la dark metal spre chestii mai “usoare”. Iar trupa norvegiana de black metal simfonic a deschis festivalul. Aceasta combina hard metal-ul cu linii mai melodice, death grunt-ul tipic genului fiind cu succes contrapunctat de o voce soprana.

Deathstars este o trupa de gothic metal din Suedia destul de tipica, desi au si unele influente de industrial metal. Ceea ce se potriveste minunat, avand in vedere ca solistul, Whiplasher Bernadotte, pare a fi fiul lui Till Lindermann, judecand dupa fata si voce. Au fost singura trupa ai caror membrii au aparut pictati pe fata, si membrii s-au straduit vizibil sa mentina atmosfera.

Epica a fost fondata de chitaristul de la After Forever, care au cantat la Artmania in 2007. Aici genul tinde spre metal simfonic, putand fi comparata uneori cu un Vangelis mai dur. Vocea solistei, Simone Simons, combinata cu sound-ul chitarii Mark Jansen au facut din trupa una dintre cele mai apreciate de public din festival.

Die Toten Hosen este o trupa de punk german si au fost headliner-ii la aceasta editie a festivalului. Punk-ul nu este directia in care se indreapta festivalul de obicei, dar asta nu a impiedicat publicul sa se dezlantuie pe melodiile nemtilor, chiar daca nu intelegeau versurile. In frunte cu solistul Campino, trupa a demonstrat ca, desi au pe la 50 de ani cu totii, inca nu le-a murit spiritul anarhico-vandal, si au facut un show energic.

La Poets of the Fall nu am ajuns, asa ca nu am sa comentez, dar ei au deschis a doua zi.

Delain au fost pe gustul celor care au apreciat Epica. Si de ce nu? Ambele sunt trupe de metal simfonic, fondate de membrii altor trupe faimoase, Within Temptation in cazul de fata, si ambele au ca soliste niste roscate focoase cu voci angelice.

Edguy sunt o trupa de power metal german. Sa zic ca muzica lor ar fi una soft ar fi cam exagerat, dar ea aminteste mai degraba de o trupa de metal din anii ’80 decat de trupele nord-europene obisnuite festivalului. Dar riff-urile energice si prezenta de scena foarte simpatica a solistului au asigurat ca publicul nu si-a pierdut interesul nicio secunda.

My Dying Bride au incheiat festivalul la care au venit in ciuda faptului ca sunt in mijlocul inregistrarii noului album, aparent atat de mult le-a placut la noi cand au cantat in 2009. Trupa britanica canta un doom metal de calitate, care tinde sa sune mult mai adanc decat alte genuri asemanatoare. Alegerea lor pentru incheiere a fost inspirata, caci implicarea emotionala a solistului, Aaron Stainhorpe, in melodii s-a refractat si asupra publicului, lasandu-l la final satisfacut pe mai multe nivele.

Credit foto: Ouroborus Studio.ro