Dupa inca un – acelasi mereu – drum lung cu nava Navromului agatata de la Tulcea, am debarcat in Sfantul Gheorghe, am fluierat un taxi patruped cu vocatie de tractiune si iata-ne ajunsi in campusul Delfinul. Trec rapid prin desfasurarea calatoriei pentru ca, fata de cea a altor ani, a durat, si a durut, mai putin – cat un plasture de rutina.

Parca nici soarele nu ardea chiar cu pasiune, sa nu-si strice razele pe mult mai putinii rataciti de festival. La a noua editie, adica un an mai inainte de cea care va conta cat spune toata presa stransa la un loc de asa eveniment – acum, deci, noi, spectatorii, am venit in numar mai mic. Poate de la criza (una dintre ele, la alegere) sau poate mi se pare.

Opening night-ul recitat din amintiri

Din cele 7 filme care, in mod traditional deja, se bat in competitia festvialului din Delta, am in vizor J’aime regarder les filles, debutul lui Fred Louf – dar pana joi, cand e programata dezvaluirea lui, voi avea de rabdat, asa bagam eu de seama ieri noapte. 21:mai-tarziu-de-si-jumatate: aceleasi discursuri de inceput, livrate de acelasi Florin Piersic Jr., aceleasi Irina Margareta Nistor si Miruna Berescu, urmate de aceleasi scapari de tip “Nu tu trebuia sa spui asta”. Un desfasurator la indigo, cu alte cuvinte, si vorbitori vizibil constienti de asta, rodati cu totii, mai putin Ludmila Cvikova, selectionerul-sef care venea cu forte proaspete.

Nu s-au lungit la vorbe in mod deranjant, dar cand nici corul localnicelor, adica doza de entertainment a serii, nu suna altfel, un an si n-spe repetitii mai tarziu, déjà-vu-ul se impune mentionat ca o carenta. Totusi, un ecran mai ghidus care se strecura, plin cu imagini din context, prin spatele femeilor si le suplanta neobrazat pe ecranul mare – a ocazionat o usoara ridicare din spranceana, un artificiu al operatorului care proptea ochii deschisi inaintea momentului mult-asteptat.

The Door – the little movie that couldn’t

Filmul din deschidere a fost un no-name european Helen Mirren – ales sa completeze alte cateva filme de pe marginea competitiei (filme romanesti mai scoase la rampa,) The Door nu s-a achitat de sarcina care ii revine unui deschizator de festival, si anume sa dea tonul din poignet, fara efort si sa seteze valori (macar) pozitive asteptarilor noastre. Regizat de maghiarul István Szabó, care are ceva titluri si actori mari in oglinda retrovizoare (Being Julia), filmul povesteste relatia dintre o scriitoare burgheza si menajera sa dintr-o bucata, Emerenc, jucata de Mirren. Episodul, in esenta o serie de scene in care cele doua se tatoneaza pana ajung la o cunoastere reciproca intima, se intampla in Budapesta anilor 1960, ceea ce imprima imaginii un aer de epoca, desi putin artificial, à la scenografie de teatru. Dar formulele sunt la vedere, metaforele intentionate prea putin mascate (Emerenc matura mereu aleea, toamna debaraseaza frunzele, iarna – zapada etc.), iar actoria lui Mirren tine in carca si desfiinteaza totodata restul distributiei.

“Jesus swept!” ii striga Emerenc tinerei Magda, care merge prea mult la Biserica fara sa se intereseze de gospodarie indeajuns, si care, din oficiu, nu merita deferenta aratata sotului sau, “conasul”. Punctul de vedere al menajerei-cu-mentalitate-de-slujnica e mereu aruncat cu exactitate la tinta, deseori impachetat in dictoane care nu sunt altceva decat prejudecatile acide ale unei batrane singure, cu prea multe pisici ca sa fie chiar intreaga la cap. Emerenc interpreteaza bizar, prin prisma experientei proprii, orice, de la Biblie la politica bacsisului, si are reactii ciudate, bruste si deloc realiste la gesturile si politeturile Magdei.

Dublajul sau cum se-mpusca auteur-ul singur in picior

Problema majora a primului film din festival a fost acest puternic iz de produs contrafacut – la care dublajul a contribuit enorm. Procesul ar fi trebuit sa rezolve engleza de balta a actorilor maghiari… desi personajele lor nu aveau de ce sa vorbeasca alta limba decat cea natala. Motivatiile personajelor nu se traduc cu usurinta pe ecran: daca se pot scrie tomuri multe pe subiectul Emerenc, pe care Mirren o contureaza de-a fir a par, mereu in relatie cu Magda si in conjunctie cu depanarea traumelor suferite in trecut, ceilalti apar stangaci, chiar falsi, impartind cu ea ecranul.

Per total, filmul m-a dezamagit pe toate planurile – si n-am fost singura, chiar si ochii neantrenati, cei multi care s-au plantat ieri noapte in fata ecranului doar de insomnie si in asteptarea zilei de plaja, intuiau ca ceva-i putred sub capota! La nivel tehnic, The Door pare editat cu o maceta, legaturile dintre scene si puntile suprarealiste aruncate spre trecut stricand coerenta si subminand dozarea emotiei din linia narativa. Nu neg inscrierea filmului in straturile superioare ale sub-genului pe care si-l reafirma la orice pas, soldateste (mic, european, cu un nume mare in frunte si engleza ca vehicul din oficiu, de epoca si de autor, cu reverberatiile Razboiului clocotind in surdina). Dar, ca prezenta intr-un festival si-asa sarac in lung-metraje (fata de altele, unde atentia nu se distribuie intre filme si plaja), este una cel putin frustranta – acele minute puteau fi valorificate intr-un mod mai memorabil.

Upcoming in oaza: melci, oameni si fete pe care le-as privi

Acum fug in cinematograful Acerisit din Green Village, unde se proiecteaza La Playa DC in reluare – ieri, la unu noaptea, cand s-a urcat initial pe ecranul din campus, eram cu un picior in vis, de neclintit, desi il tot ciupeau tantarii prin repelent. Diseara revad Despre oameni si melci al lui Tudor Giurgiu, care va face si el act de prezenta – ramane de vazut care va fi reactia publicului la alt festival decat TIFF-ul lui Giurgiu. Acolo, eram cu totii Giurgiu-fili si deci orice produs artistic al sau era predispus la ropote de aplauze, dar acum filmul paraseste cuibul… Totusi, ca Anonimul din acest an sa se ridice la standardul saltat anul trecut de un program doldora de premiere mari, ar fi cazul ca trailer-ul magnetic al lui J’aime regarder les filles sa livreze joi cu varf si indesat: