Home » Gale de film

La taclale cu Miruna Berescu, responsabila pentru cinema-tificarea Deltei

15 August 2012 scris de Niciun comentariu

Cand m-am asezat cu Miruna la o masa din restaurantul Green Village-ului, era ultima zi de filme Anonim-e si vremea anunta sa strice festivitatea de incheiere. Alte festivaluri – hummmerr… well! – aveau sa se dizolve de la ploaie, insa cel din Delta, aflat la varsta onorabila de 9 editii, nu pierduse niciodata in fata intemperiilor. Ca o oaza care se respecta, pe sine si pe musterii cinefili cu capetele-n aer, gazduiti an de an si dopati cu filme.

Care sunt secretele festivalului care se desfasoara in aer liber an de an, fara gres, compromisuri si vedetisme? Pastratoarea misterului organizatoric este directoarea Anonim-ului, o frumoasa blonda silfica careia, la prima vedere, nu i-ai ghici muntele de responsabilitati festivaliere din carca. Fie ca-i pe scena, prezentand filme sau moderand discutii, fie ca-i prin satuletul de vacanta, alergand sa intampine invitatii nou descinsi in Delta, zambeste cu aerul veteranului care se simte in mediul sau. Si vineri dupa-amiaza zambea. Vorbea rapid, gonita de propriile ganduri si din cand in cand gusta din Cola. Uneori se incrunta usor, asteptand, ca si mine, sa ajung la sfarsitul unei intrebari labirintice :) Iata ce-a iesit:

Ce se-ntampla maine [n.ed. sambata seara, la closing gala] daca ploua?

Miruna Berescu: Nu e ploaie! Asta-i sigur! Avem solutie dar nu ne gandim la ea pentru ca nu ploua. N-a plouat in noua ani niciodata seara, si de fiecare data cand a fost, au fost cateva picaturi, dupa care s-a oprit.

[n.ed. Intr-adevar, cineva acolo sus a auzit ca the show must go on si sambata a picurat doar, apoi, rapid, a stat!]

Care-a fost conceptul, cum ai pornit la drum cu festivalul asta?

M.B.: Eu m-am alaturat unei idei care a existat deja, adica ideea de-aici. Pentru ca faceam altceva inainte, festivalul Dakino. El a inceput in 2004 – undeva cu un an inainte, in 2003 a fost ideea asta. Eu nu fusesem niciodata in Delta, atunci cand mi s-a propus. A fost initial ceva care urma sa se intample poate si impreuna cu Dakino. Nu se stia exact cand, in ce an, cum sa facem. Si a pornit intr-un fel de-acolo si dup-aia s-a dezvoltat ca proiect de sine statator. Dar in timpul asta, de cand am aflat pana in 2004 cand a inceput festivalul ca atare, de fapt eu m-am alaturat ideii si am cunoscut locul.

Si ti-a placut Delta din prima?

M.B.: Da. Eu am venit aici cu prejudecati multe, pentru ca de-asta nici nu fusesem pana acum. Nu e vorba ca mi-am dorit toata viata sa vin in Delta, dar n-am apucat… Nu! Am semi-ocolit-o, ca sa fiu sincera. Pentru ca – exact acelasi lucru care acum ma enerveaza ingrozitor – pentru ca toata lumea spune “Nu acolo, la capatul pamantului, ca sunt tantari, ca-s lighioane, ca-s insecte…” Exact asta era si in capul meu, poate chiar mai rau, acum zece ani. Si am ajuns aici. N-arata deloc asa cum arata acum, nu era nici ecranul, nu era construit nimic. Era ceva pe hartie de fapt. Toate lucrurile atunci, acum zece ani, se intamplau in sate, de-acolo gandeam toate lucrurile astea. Dar mi-a placut din prima.

Ce-ai invatat pe parcursul anilor de festival? Ceva ce stii acum si ai fi vrut sa stii la inceput.

M.B.: Foarte interesanta intrebare… Am invatat multe pentru ca in fiecare an, fara sa vrei si inveti. Cand mai si vrei, e si mai usor! Pentru ca te izbesti de tot felul de lucruri care pot aparea. Apropo de asta cu ploaia: pana acum n-am invatat-o pentru ca nu m-am izbit de ea, sa vedem atunci ce se intampla! Cred ca am invatat pe parcursul anilor, cand lumea a inceput sa fie din ce in ce mai multa… A fost mult mai simplu la inceput, pentru ca erau mult mai putini. Noi am inceput cu cateva sute de persoane si lumea era mai usor de multumit. Era si o alta epoca, erau mult mai putine festivaluri de film, erau mult mai putine filme de alt gen aduse, si aici si-n tara. Lumea a inceput sa vina din ce in ce mai mult… Asteptarile au fost din ce in ce mai mari pentru ca sunt oameni din toata tara si pentru ca, cand am inceput noi, nu existau decat Dakino si TIFF-ul. Cred ca am invatat ca nu poti sa faci acelasi lucru in fiecare an. Si daca nu schimbi ceva sau daca te gandesti tot timpul la ce-a functionat anul trecut si il faci la fel, in doi sau trei ani… te duci in cap!

La editia aniversara, de zece ani, o sa schimbati ceva?

M.B.: Noi ne gandim cum sa-l pastram ca schelet, ca structura, la fel, in fiecare an – pentru ca lumea se regaseste in niste lucruri, sau macar stie cam la ce sa se astepte. Dar incercam sa fie lucruri diferite, sa crestem cu o treapta, sa facem lucruri mai altfel, mai dificile… De obicei, lumea pune acelasi lucru si il ambaleaza diferit – cred ca la noi e invers. Noi incercam sa facem lucrurile mai diferite si sa crestem putin, sau sa mergem in directia in care vrem noi, si incercam sa-l ambalam semi-la fel, cat lumea sa se regaseasca in chestiile astea si sa spuna: “Da, stiu! La asta ma astept, de-asta vin!”

Ai o statistica, un numar aproximativ al strainilor care vin special pentru festival?

M.B.: N-am. Sunt multi straini, doar ca incep sa-i vad din ce in ce mai multi! De fiecare data cand aud vorbindu-se englezeste sau frantuzeste, ma intorc, pentru ca cred ca sunt invitatii nostri si vreau sa-i salut, vreau sa vad daca totul este in regula… si-mi dau seama ca sunt straini, nu-i cunosc, nu sunt de la noi, sunt veniti pentru festival. Nu stiu cati sunt, e complicat, pentru ca daca nu sunt cazati prin noi, la receptie, unde sigur ca e pe baza de buletin, pasaport – altfel e foarte complicat, in sat… doar sa mergem la fiecare usa! Stiu doar ca, in camping, parerea noastra e ca sunt din ce in ce mai multi.

Din feedback-ul pe care l-ai primit, de ce vin oamenii la festival, pentru natura sau pentru film? Invitatii vostri vin mai mult ca sigur pentru elementul de film…

M.B.: Si sigur ca ei sunt uimiti de loc – la filme se asteapta, dar nu se asteapta sa gaseasca ce gasesc aici. Pentru ceilalti e exact invers. Pentru ca ei stiu unde vin, chiar si pentru cei care vin pentru prima oara, cat de cat stiu la ce sa se astepte. Speram – eu sper, din toata inima – ca filmele sa fie elementul de surpriza. Eu as fi multumita daca pleaca de-aici gandindu-se la o secventa de film, nu la un film, sau daca macar vorbesc despre un singur film pe care l-au vazut aici.

Cum ii convingi pe invitati sa vina pana aici? Cat dureaza negocierile? Pana in ultimul moment? Mi se pare ca depui o munca sisifica!

M.B.: Sa stii ca nu prea e cu negocieri. Omul fie nu raspunde, fie raspunde nu, lucrurile sunt destul de clare. E adevarat ca primim… multe absente de raspuns! Sau, sa zic asa, scriem in gol, de multe ori, mai ales daca traversam oceanul, golul este foarte mare, adica ti se raspunde foarte greu! Cred ca au acces limitat la email, sau n-au auzit de partea asta de Europa… in caz ca stiu ca suntem si noi in Europa! Nu e o chestiune de negociere, cred – ei spun “Da, as putea sa…” pentru ca noi le prezentam festivalul intr-un anumit fel. Chiar daca atunci cand ajung aici, ei isi dau seama ca nu-i deloc ce si-au inchipuit. Ca n-ai cum, in cateva randuri de email – ce sa le spui? Doar ca vrem foarte mult filmul lor, ca-l avem deja sau ne straduim sa-l avem, si am vrea sa-l aratam pentru ca – si acest “pentru ca” este: o deschidere, o sectiune de actor in spatele camerelor… Si incercam sa le explicam ce-am facut in anii trecuti, si cata lume vine aici si faptul ca este open-air-ul, care oricum atrage foarte multa lume de-afara. Negocierile aici se duc – cam cate zile, cum se intampla. Nu e o chestiune de convingere, n-am petrecut multa vreme convingand, doar a fost asa: semi din prima, si dup-aia am intrat in detalii de organizare, fie… n-a fost mai deloc.

Si dintre invitati, pe care probabil i-ai cunoscut pe toti, care ti-a ramas in minte, ce intalnire, sau anecdota, a fost mai memorabila?

M.B.: Aici e foarte simplu! Eu am asteptat opt ani sa refacem o intalnire pe care-am facut-o la Dakino, cu opt ani inaintea anului trecut, deci acum noua ani – cu regizorul turc care a venit anul trecut, Nuri Bilge Ceylan, care a fost invitatul nostru special pentru ca tocmai castigase un premiu, al juriului cred, la Cannes. Si am avut filmul, dupa aceea l-am invitat, el si-a adus aminte ca a mai fost acum opt ani, cand castigase din nou un premiu si fusese invitat. Si a zis ca si-a adus aminte numele – cred ca si-a adus aminte de insistenta mea de-a reveni in Romania. Pentru ca eu cred ca e unul dintre cei mai mari regizori – acum pot sa zic asta – este unul dintre cele mai mari regizori pe care i-am cunoscut eu. Deci asta este intalnirea absolut miraculoasa. Pe langa faptul ca mie-mi plac extrem de mult filmele lui, si se pare ca nu numai mie, pentru ca a fost extrem de bine primit aici, el mi-a re-demonstrat ca este un om foarte special, a fost o intalnire absolut fantastica – aici, la una din mesele astea. Pentru ca o discutie personala cu Ceylan e un lucru pe care nu poti sa-l uiti, asta la nivel personal.

Cat timp dureaza sa pregatiti o editie a festivalului? Acum se termina, cand incepeti sa va ganditi la editia urmatoare?

M.B.: Cand o sa uitam ce-am facut! Nu stiu, sa zicem ca ne apucam mai serios la inceputul anului. Pana spre final nu facem ceva concret, ne gandim cum am putea sa…, incercam sa vedem…. Dar invitatiile pentru inscrierile la scurt-metraj sunt pe la inceputul anului si de fapt de-acolo incepe, pentru ca e primul lucru pe care-l facem. Si dup-aia incepem sa urmarim ce se intampla la Berlin, incepem sa mai conturam, si pe parcursul asta primim inscrierile pentru scurt-metraj si incepem sa lucram pe lista trimisa de Ludmila Cvikova pentru lung-metraj. Si vedem cum se contureaza ea, ce-am putea primi, ce filme am putea avea, ce filme nu. Sa zicem, cam opt, noua luni, cam asa.

Si in rest ce faci, te odihnesti?

M.B.: [rade] Sa stii ca totusi gandul meu e tot timpul acolo – de exemplu si aici, discutam cu Irina Nistor, in loc sa vorbim despre ce facem acum (mai aveam o saptamana) noi discutam despre ce sa facem la editia a zecea, sau ce idei am putea avea! Niciodata nu te scoti din priza complet – “Uite, asta e o idee, uite, asta am putea face…” – dar, practic, opt-noua luni. Incercam sa mai facem si alte lucruri, pentru ca am o asociatie culturala, incercam sa mai organizam si altele.

Nu stiam! Cum se numeste?

M.B.: Se numeste FAMart, si nu de la femme!

Si pana acum ce ati organizat?

M.B.: Lucrul de care sunt cel mai mandra – piata de filme de la festivalul George Enescu – era si un lucru la care nu ma pricepeam deloc. Nu stiu daca stii – ca la Festivalul George Enescu, in fiecare seara, timp de vreo doua saptamani sau 16 zile, in Piata George Enescu, se intampla o proiectie de film. Noi am incercat sa ne legam de concertul mare, din fiecare seara, de la Sala Palatului. Si ala-i un lucru de care sunt foarte mandra pentru ca lumea care nu si-a putut, de exemplu, permite bilet sau n-a gasit bilet sau n-a putut sa intre la concert, la Zubin Mehta, de exemplu, la Sala Palatului – doi pasi mai incolo, vedea un documentar despre viata lui sau il revedea pe el pe ecran. Si a prins destul de bine la public – a venit lumea special pentru filmul care era anuntat in program. Asta e un lucru de care eu sunt mandra!

Apropo de bilete, cum se face ca ati reusit sa tineti Anonimul in picioare fara sa percepeti vreo taxa toti anii astia? E unul din lucrurile de baza, la care nu vreti sa renuntati – lipsa biletului de intrare?

M.B.: Pentru noi, taxa exista – in sensul ca aici nu vin de-acasa, ma-mbrac frumos, vin la cinema, si-am intrat fara sa cumpar bilet! E un efort totusi, sa vii pana aici, si sa vii special pentru festival. Mi s-ar parea culmea, sa vii pana aici si sa-ti rupi bilet la intrare. Stiu sigur ca nu se va schimba, pentru ca n-a fost niciodata in intentia noastra. Daca tot ne-am pus aici, la capatul lumii, macar cei care au venit sa fie bine primiti!

Care a fost feedback-ul de la localnici?

M.B.: A fost diferit, nuantat pe parcursul anilor, si tot ne surprindem unii pe altii. La inceput nici nu veneau – au fost primii ani in care veneau doar sa vada cam cum e cu ecranul, cu sunetul… Apoi au inceput sa vina, la inceput pentru concertele care deschid serile, dupa care incet-incet plecau acasa. Oricum, orele sunt destul de tarzii pentru cineva  care se scoala de dimineata si munceste pe-aici. Dup-aia au inceput sa vina la filmul de deschidere – ca au vazut ei ca sunt niste nume, e diferenta intre filmul de deschidere si un film din competitie. Acum cred ca ne viziteaza mai des in ultima vreme, am inceput sa mai scadem din – cred ca ne considerau mai ciudati! [razand] – dar cred ca incepem sa ne apropiem de ei asa, prin ce facem pe ecran. Bine ca pot si pleca, unii dintre ei, dezamagiti sau cu siguranta ca suntem ciudati – dar ii vad din ce in ce mai des.

Plus ca festivalul ii ajuta pe cei care fac turism sau lucreaza aici in Green Village…

M.B.: Bine, ei abia asteapta festivalul, asta-i clar. Mi-ar placea sa cred ca incearca sa ne inteleaga sau sa se apropie de noi – nu sa ne vada doar ca pe un lucru x care la un moment dat le aduce niste turisti, adica sa incercam sa ne apropiem unii de altii. Cred ca nu suntem departe de lucrul asta. Imi povestea acum doi ani cineva din afara – s-au dus in sat, sa manance la cineva peste, evident. Si imi povestea ca gazdele primesc feedback-ul cel mai real de la oamenii care vin, care sunt cazati acolo. Fara sa vrei, intri in relatie cu gazda si ii mai povestesc ce-au facut, de ce vin… Banuiesc ca PR-ul nostru nu trebuie sa ni-l facem noi, fac si oamenii care stau la localnicii respectivi. Daca oamenii sunt multumiti, gazdele aud si ei lucruri bune.

Apropo de PR, este intentionata aura de mister din jurul festivalului? Pana in ultimele doua saptamani, nu prea se aude mare lucru de voi, pana si filmele din line-up, abia spre ultimul moment sunt anuntate. Si asta da un aer de mister, de eveniment select – e voit efectul, sau doar asa il percepem noi?

M.B.: Nu cred ca e voit… doar ca ne ajuta pe noi. In momentul in care, cu doua luni, trei luni inainte, lumea oricum stie ca vine, s-a pregatit, s-a cazat. Eu nu mai trebuie sa-mi vand lucrurile pe care le fac, ca sa atrag mai mult oameni – pentru ca sunt foarte putini oameni, din cate stim noi, care vin pe ultima suta de metri sau care vin atunci cand anunt eu titlurile din competitie. Nu cred ca mai pot sa conving mai mult de trei persoane, zece persoane, habar n-am – un numar extrem de mic de oameni care vin dupa ce am anuntat eu in competitie Alpi [uitandu-se la distribuitorul roman al filmului Alpi, care tocmai sosise la masa]. Asta-i o chestie organizata, care se intampla cu foarte mult timp inainte. Deci ei sunt oricum aici si asteapta sa vada programul, dar oricum ei sunt “captivi” aici, in principiu.

Si mai este un lucru: un lucru pe care nu l-am facut absolut niciodata si asta nu e lauda. N-a existat o singura data sa anunt un film sau un invitat si dup-aia sa nu mai vina, sau sa nu se mai intample. Plec de la premisa ca mai bine sa nu anunt decat sa am tot timpul numai erate – “Stai ca am inceput la 9, dar de fapt e la 10, dar de fapt nu mai deloc” – lucrul asta nu mi s-a intamplat in noua ani de munca. De fiecare data e important, atunci cand anunt ceva, sa fie mega-confirmat – altfel nu ma apuc sa anunt pentru ca nu are niciun rost. De exemplu, la venirea lui Ceylan, am fost aproape sigura, aveam biletele cumparate, aveam totul gata, puteam sa anunt cu trei saptamani inainte, sau aproape o luna. Dar m-am gandit cata lume, daca lucrurile nu ies cum trebuie, isi va lua concediu, isi va face tot programul asta, isi va lua cazare aici… si eu sa anunt dupa trei saptamani ca el s-a razgandit putin si nu mai vine! Cred ca e si o chestiune de respect; si ma ajuta si treaba asta – ca eu nu stau sa scot omul din casa, cum se intampla la evenimentele din Bucuresti, unde eu trebuie sa-l aduc pe om si sa-l fac sa plateasca biletul. Dar nu e mister, pentru mine e seriozitatea asta sa nu anunt niciodata ceva ce nu pot sa fac. Si doi, ei oricum sunt aici, pentru ca e foarte greu de gasit cazare in ultima vreme – bine, cu cortul nu-i o problema sa te hotarasti oricand – dar oamenii se ocupa serios, cu mult timp inainte, exista gazde care au in fiecare an aceiasi oaspeti veniti pe perioada festivalului. Ei stiu: din sase camere, patru sunt date de fiecare data la festival de cinci ani de zile. Nu ma grabesc, nici nu sunt agresiva in PR, dincolo de mister. Vreau doar ca lumea sa fie informata si sa stie doar cum isi face programul de plaja, de exemplu. Si am facut eveniment in Bucuresti si imi dau seama cum e – e o diferenta foarte mare. Am o relaxare data de context, nu e meritul nostru absolut deloc, e doar contextul.

Ca vorbeai de corturi! An de an e o persoana de la receptia campusului care se cearta cu cei campati prea aproape de casute, e deja o traditie – sunt chestii triviale, nu prea conteaza…

M.B.: Ba conteaza, bine ca mi le spui, aflu si eu!

Oricum, nu ajunge niciodata la mai mult de-o cearta. Dar intrebarea mea era – cum va asigurati ca lucrurile nu se precipita, ce faceti in caz ca oamenii ar deveni cu adevarat violenti? Pana la urma sunt sute de oameni, captivi intr-un loc, cu bautura, la distractie…

M.B.: Sunt mii! Ma gandesc la asta, in fiecare seara, in care ma duc cu invitatii mei si ma urc pe scena. Cu cat e mai tarzie aceasta interventie pe scena, cu atat mai mult lucrurile de care vorbesti tu pot deveni mai evidente, macar ca gand. Unu la mana ca noi avem oameni care se ocupa de securitate, dar n-a fost niciodata cazul sa intervina, decat la nivelul “Te rog frumos, linisteste-te” – si asta este si principiul nostru. Si in plus exista politia din Sf. Gheorghe, care e foarte usor accesibila si care e mult mai atenta atunci cand e lume foarte multa aici. La inceput nu era foarte multa lume, dar nici in ultimii cinci ani n-am avut niciun fel de incident. Mi-am dat seama de proportiile care se pot naste anul trecut – cineva bause, se simtea foarte bine si eu incercam sa introduc un film turcesc care n-avea nicio legatura cu distractia! Dar lucrurile s-au linistit foarte usor cu o mana pusa pe umar.

Mie mi se pare ca e un mare noroc, avand in vedere alte festivaluri care se intampla in acelasi gen de context, in aer liber…

M.B.: Cred ca aici depinde si de tipul de oameni. Sper sa nu am prejudecati, sa ma judece cei care sunt public de concerte, de festivaluri in aer liber de muzica – dar la noi nu s-a intamplat. Ne gandim, dar fara sa insistam foarte mult pe ideea asta.

Cine alege muzica la Anonimul?

M.B.: Ne gandim impreuna, dar au fost si lucruri care s-au intamplat inainte – pentru ca, in afara festivalului, se mai intampla si altfel de evenimente. Acum, mai nou, exista si Delta Music Fest – atunci, noi fiind toti acolo, cand cineva functioneaza bine ca eveniment de sine statator, ne gandim ca am putea sa-l aducem la Anonimul. De exemplu, Nightlosers, au mai fost o data, si stim ce bine au functionat. Nu pot sa zic ca e cineva care ne da o lista. Suntem asa, noi cu noi!

De selectia de filme ai spus ca ti se pare foarte buna…

M.B.: Dar n-am spus-o, e primul an in care-o spun! Mi se pare ca e una dintre cele mai bune din ultimii ani pentru ca stiu cel putin ce-am incercat la lungmetraj – sa mergem intr-un alt plan, lucru la care ne-am mai gandit, dar nu l-am incercat. Adica sa aducem filme, nu din competitia mare, din cea oficiala, de la Cannes din anul asta, din 2012, si de la festivalurile recente. Noi de obicei ne uitam la Cannes 2011, si asa era un maximum de Venetie, care inseamna septembrie, adica imediat dupa noi, aveam un Sundance in 2011, dar incercam cu un an inainte – si ne-am gandit c-ar fi momentul sa incercam, sa vedem daca ne iese. Ne-a iesit! Deci, poate puteam sa incercam mai devreme! [rade]

Si in sfarsit – spune-mi care sunt cele trei lucruri fara de care nu pleci de-acasa cand mergi in Delta!

M.B.: Nu plec fara filmele pe care le primim in ultimul moment [rade] si fara back-up-urile pentru tot ceea ce inseamna ce facem noi aici. Nu plec fara telefon. Si – stiu ca toata lumea s-ar astepta la de-asta de tantari, dar asta avem aici… Si fara crema, ca-i mult soare!

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*