Home » Teatru, Timp liber

Forma lucrurilor – povestea unei spalaturi de creier in diorama

14 May 2012 scris de Niciun comentariu

Au o vorba englezii, familiaritatea naste dispret – eu cu Neil LaBute am o relatie total inversa, vad tot ce prind de el (ca dramaturg, dar si ca scenarist si regizor de filme) si nu ma plictisesc de brand-ul lui distinctiv de dialog. Intr-atat ca plec mereu de la premisa c-o sa-mi placa.

Cand am auzit ca Vlad Zamfirescu – actorul principal din Forma lucrurilor, cea pusa in scena de Vlad Massaci acum aproape un deceniu – re-viziteaza piesa lui LaBute din postura de regizor, am zis sa-mi testez din nou teoria.

Cand scopul nu scuza mijloacele…

Fiti fara grija, nu va dezvalui scopul, si va sfatuiesc sa nu-l cautati pe net, sau in filmul cu acelasi nume. Am decis sa fac abstractie de ecranizarea regizata de LaBute insusi in 2003 – pentru ca nu-i corect sa compari mere cu portocale. Jucandu-se la Godot, deci intr-un context alternativ (eufemism pentru low-budget), era clar ca piesa nu va lasa o urma pe retina, ci va incerca sa provoace o reactie interna, mentala sau emotiva, si, evident, cateva rasete convulsive. Nascute natural dintr-un context realist, nu capitonandu-l de dragul Comediei – aici exceleaza LaBute si asta avea sa fie proba de foc pentru noile Lucruri.

O mana de actori tineri dedicati (de fapt, nici atat, doar o falanga de patru) plus niste artificii simpatice de scenografie si un scenariu tradus nesperat de bine – elementele care recomanda noua versiune a Formei lucrurilor se adunau rapid in coloana cu plus la premiera de pe 4 mai. Mai putin rapida a fost executia, caci cand cobora cortina la jumatatea piesei notam cu oarecare dezamagire cele 5 sferturi de ora pe ceas si ca le simtisem trecand. Mai urmau inca pe-atatea, iar eu inca nu rezonasem cu personajul principal.

Evelyn, jucata pretios de Denisa Nicolae, este o studenta la Arte care se insinueaza in viata timidului Adam (Dan Radulescu – Julius Caesar, Bullets over Lipscani) pentru a-l modela dupa bunul plac. Nu se lasa pana nu-l aduce pe acest soricel de muzeu (nu-i angajat intr-o biblioteca, dar acelasi principiu se aplica) la un plafon de incredere in sine comparabil cu al majoritatii americanilor din filme – stiti tipologia, acei increzuti carora totul li se cuvine.

“Cere si ti se va da” e mantra lor si Evelyn se chinuie sa i-o insufle lui Adam, prin interventii la nivel de look mai mici (gimnastica) si mai mari (chirurgie plastica!). Omul se executa pentru ca o iubeste, mai mult, cand il vezi inlocuind tesutul adipos cu o coloana vertebrala, i-ai lauda rezultatele. Insa, in acelasi timp, isi alieneaza prietenii (jucati de Sorin Dobrin si Aylin Cadir) si se lasa acaparat, dezarmat, deloc pregatit deci pentru big reveal-ul din final – in care Evelyn isi da cartile pe fata fara pic de jena sau remuscare.

Calcand pe cadavre in razboiul sexelor

Si, de fapt, aici se cere mentionat singurul ocupant al coloanei cu minusuri: jocul uniform, constant, de afurisita, care nu permite nici pret de-o clipa spectatorului sa se-ndoiasca de fatarnicia ei. Nicolae se infige pe scena cu siguranta unei proprietarese, miscarile unei feline si focusul unei Mata Hari – umbrind si personajul lui Radulescu, pentru ca oricine are ochi ar trebui sa presimta ca ceva e putred la mijloc si asta dauneaza imaginii proiectate de Adam (de ce ne-ar pasa de cineva care se lasa prostit intr-un mod atat de evident?).

Norocul piesei e ca restul personajelor – cu Radulescu in frunte, care se transforma radical sub ochii nostri – exceleaza la punctualitatea comica si naturaletea interpretarii. Intr-atat ca, mai ales cand Phillip (Dobrin) si Jenny (Cadir) se confrunta cu posesoarea inimii lui Adam, ii fura cu usurinta lumina reflectorului – primul intr-un mod memorabil, cu aplomb si o binevenita lipsa de respect fata de pretentiile “artistice” ale lui Evelyn. Iar Cadir iese in evidenta si ea, mai subliminal, pana uiti de unde s-o iei (asa da, pas inainte!). M-a convins ca actrita, fara vedetisme si cu o aura fragila care imi tot amintea de Keira Knightley. De mentionat, ca sa aiba sens fraza, ca sunt printre cei care cred in valentele actoricesti ale lui Knightley.

Lucrurile capata forma in Godot Cafe-Teatru…

…relativ lent, la o ora si jumatate de vorbarie, in fond (pe monologul apoteotic, suflul lui Nicolae pierdea din tractiune) – dar Forma rezultata este una care merita atentia teatro-filului. Sigur ca, fiind chiar atat de intinerita distributia, intri cu teama ca vei asista la o supa reincalzita ca scenetele din scoala. Totusi, daca treci destul de des prin localul de pe Blanari, stii ca mai rar se umple pana la refuz fara ca intreprinderea artistica sa compenseze lipsa oxigenului. De data asta, a fost la limita, dar Zamfirescu & co. au saltat-o peste stacheta.

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*