Home » Dezvoltare personala, Timp liber

Cornel Lazia: “Cred mai mult in apa decat in stanca”

11 April 2012 scris de 2 comentarii

Nu-mi plac ceainariile – prea simandicoase si discriminatorii fata de cafea – dar imi plac fotografii, asa ca vineri oscilam intre un minus si un plus cand intram in Triangle d’Or ca sa-l intalnesc pe dl Cornel Lazia. Sigur ca “triunghiul” a avut destule de oferit pentru a merita popasul – o cafea surprinzator de buna pentru mine, un tapet extrem de fotogenic pentru el – dar, oricum, dupa apasarea REC-ului pe reportofon am facut abstractie total. Eram fata-n fata cu un fotograf profesionist, care a lucrat cu cele mai rasunatoare titluri din gazetaria glossy de la noi: nu aveam nevoie de atentie distributiva.

Cornel venise cu un Fuji si un iPad; abia ne asezasem si, pe nepusa masa, la modul propriu, indrepta primul dintre gadget-uri spre peretele din coltul ceainariei. Tapetul, peticit cu diverse modele inflorate, il inspirase, era, in exprimarea lui, “spectaculos” si il poza “pentru niste proiecte de-ale mele, sa le folosesc ca un fel de layer-e de background”. Asa ca intelegeam din start ca “munca” era din pasiune, cu alte cuvinte, la cheremul muzei, al inspiratiei, care absoarbe oricand, oriunde. Deci… trebuia sa concurez cu tapetul?! Nu, curand Cornel punea jos aparatul si raspundea amabil la interogatoriu – prilejuit de cursul de fotografie pe care il va sustine sub egida Universul DallesGO.

I: Acum ca tot faci un shooting de interior, ai vreun pont pentru fotografii amatori care vor sa pozeze interioare?

C.L. Sa-si ia un trepied. Sa aiba un aparat pe care sa-l poata lua dupa ei. Trei sferturi din fotografiile amatorilor se opresc in mica-mare problema ca nu-ti vine sa-ti iei un aparat. Isi cumpara aparate scumpe mari, putin comfortabile de luat, sperand ca vor face poze de o calitate extraordinara. Si ajung sa nu le ia cu ei pentru ca sunt mari si incomode. E bine daca fac si cu iPhone-ul, nu e rau deloc.

I: Si evolutia asta, cu device-urile, iPhone-urile pe post de aparate foto – cum ti se pare?

C.L. Eu sunt un pic prins, mi se pare foarte interesant. Nu sunt adeptul calitatii tehnice ca ceva cantitativ. Adica, avem nu-stiu-ce rezolutie, fotografiile vor fi extraordinare, avem nu-stiu-ce sensibilitate… Cred ca orice device care produce o imagine, pus in contextul potrivit, poate sa fie la fel de valoros ca alt device. Deci o imagine facuta cu iPhone-ul, pusa in contextul care trebuie poate sa fie la fel de puternica ca o fotografie facuta cu medium format printata pe 5 pe 10 metri!

I: Care e aparatul tau favorit?

C.L. Nu incurajez… Eu lucrez pe Canon si, sincer, in ultimii 2-3 ani n-am mai fost chiar foarte multumit de evolutia brand-ului. Dar acuma s-ar putea sa se schimbe un pic… Dar pentru cati ani Canon-ul a fost mult mai bun decat Nikon-ul, probabil ca platesc acuma, cativa ani, pana se misca… Dar Canon-ul a inceput sa se miste din nou mai bine. Mai bine pentru mine – totul este foarte personal. Un aparat poate sa fie foarte potrivit pentru tine si total nepotrivit pentru altcineva. E o afacere personala. Nu vreau sa devin preacher de brand-uri. Cred ca e foarte important sa ai un aparat pe care sa-l simti si sa simti ca are o personalitate. E ca un, sa zicem, partener sau prieten. Trebuie sa aiba o sclipire, pe care s-o poti vedea tu, o data, si, doi, sa-ti produca si satisfactie.

I: Aparatele vechi, pe film, isi mai au rostul in zilele noastre?

C.L. [rade] Nu sunt asa de vechi, trageam pana acum cativa ani si pe film, dar, din rationamente economice, sa zicem, nu mai trag pe film. Am dat toate aparatele – ultimul aparat, cel de format mediu, l-am dat fratelui meu, cadou. Sta la New York si la el e mai usor sa gaseasca si laboratoare…

I: La noi nu prea se gasesc?

C.L. Sunt cateva laboratoare de film, dar, normal, un laborator depinde de volumul de munca, are nevoie de un flux constant de filme. Si totusi, un film costa – nici nu mai stiu exact – dar sigur te invarti pe undeva intre 30 si 50 de lei cu tot cu procesare. Totusi, pentru format mediu sunt 10-12 imagini pe un film.

I: Nu e economic – nici ca timp, probabil.

C.L. E mai ales si de timp, pentru ca dupa ce ai terminat de facut filmul, trebuie sa-l si scanezi. Scanatul nu e un proces tocmai usor, poti sa-l duci sa-l scanezi undeva, dar daca ai pretentii foarte mari e greu sa gasesti undeva unde sa-l scanezi bine. Tot procesul e mai greoi – sigur sunt si avantaje, filmul are avantajele lui clare. Dar ma concentrez pe avantajele digitalului momentan. Lumea vrea sa se miste foarte repede…

I: Cat de repede se misca lumea in fotografia de fashion?

C.L. Nu-mi fac mare placere categorisirile, as vrea sa fim toti fotografi, care avem o specialitate, o preferinta. Fotografia de moda oricum mi se pare un melanj de stiluri – e un gen fotografic iesit dintr-o necesitate si care cuprinde mai multe. Cateodata as spune ca vrea sa se miste mult prea repede fata de cat de repede vreau eu sa se miste. Cred ca totusi, ca orice proces, toate au nevoie de niste timpi ai lor…

I: Ai cum sa fii artist, sa-ti imprimi stilul tau propriu, in fotografia de moda?

C.L. Depinde cu cine lucrezi. Poti sa fii si politist, si politician, si sa fii artist. Depinde de cat esti tu de deschis ca sa pui pasiune in ceea ce faci. Si depinde de cum te motiveaza si te ajuta mediul si oamenii cu care lucrezi ca sa fii mai creativ. Premisele ar fi ca ai mai multe sanse decat in multe alte domenii sa fii creativ – dar sunt niste rigori, depinde cum cuplezi cu omul cu care lucrezi, depinde care e mediul in care publici fotografiile. Daca faci un catalog, de multe ori e mai riguros si se stiu niste chestii mai clare; daca si clientul e putin mai rigid, lucrurile sunt si mai stricte.

I: Dar cand faci fotografii doar pentru tine, cand nu-ti impune nimeni nicio limita, ce-ti place sa fotografiezi, ai niste teme favorite?

C.L. Anul asta mi-am propus sa fotografiez mai mult oameni. Dar cred ca limitele ajuta mult creatia. Cand sunt prea multe poate sa fie complicat, dar cand nu ai nicio limita – cred ca e foarte dificil pentru o persoana creativa, sa-i zici “fii cel mai creativ, ai toate premisele din lume”. E ca si cand ai in fata ta o lume intreaga si trebuie sa iti alegi o directie. Daca ti-ai facut temele acasa si stii foarte clar ce vrei de la viata, poti sa alegi o directie foarte usor; dar mie imi plac oamenii care prefera sa fie maleabili, nu sa ramana blocati pe o directie chiar daca asta se dovedeste a fi nepotrivita sau in neconcordanta cu interiorul lor. Cred mai mult in apa decat in stanca, ca sa zic asa.

I: Care sunt fotografii care te inspira?

C.L. Nick Knight, Patrick Demarchelier… imi mai placea foarte tare Stéphane Sednaoui – care facea si video, a facut si niste filme. Acum mi se pare ca e stuck, e blocat undeva – n-am mai vazut foarte multe lucruri noi; dar de obicei cand apare cu ceva nou inca ma cucereste, ceea ce e mare lucru, ca m-am mai schimbat si eu… Mai sunt multi, multi altii…

I: Asa te-ai apucat de fotografie, inspirat de ei?

C.L. Nu, eu am facut scoala de film, eram pasionat de fotografie, dar n-am vazut-o ca un scop, direct, din prima. In scoala de film inevitabil am avut contact si cu fotografia, am avut cursuri de fotografie. Cand am inceput sa lucrez profesional, am facut clipuri, am lucrat si ca DOP. Dar pasiunea s-a pastrat, pentru fotografie, si, sa fiu sincer, eram si mare consumator. Culmea e ca acum nu prea mai sunt – mediul asta digital a schimbat multe lucruri – prea mare consumator de reviste. Si acum cred ca mai am acasa numarul 2 din Dazed and Confused, pe care mi l-a adus fratele meu cand a fost in Anglia si am fost WOOOOW! In vremea aceea, era foarte diferit… Aveam colectia The Face, era o revista englezeasca de tendinte, care era foarte inovatoare, copertile erau vestite. Revistele fiind un punct major din care-mi trageam informatia vizavi de ce s-a intamplat creativ in lume, m-au atras si in fotografie.

I: Crezi ca in fotografie poti sa reusesti ca autodidact sau ai nevoie si de un mentor, un profesor, o scoala?

C.L. Stii cum e, intotdeauna se spune, in orice domeniu creativ, un profesor poate sa fie un ajutor sau o piatra de gat. [rade] Nu e rau sa fie nici piatra de gat, pentru ca dup-aia cand tai firul si te eliberezi de greutate, zbori foarte sus. E greu… profesorii in domenii creative trebuie sa fie mai degraba un fel de mentori – nu-ti pot arata cum sa faci exact ceva, pot sa-ti arate directii, din care tu sa-ti alegi (de fapt, cred ca s-ar aplica la orice domeniu) dar ne-manipuland niste elemente fixe, niste lucruri clare. Pentru mine la scoala de film, primul lucru pe care a fost greu dar a trebuit sa-l accept din prima a fost ca deciziile si aprecierile profesorilor mei sunt subiective – chiar ei spunandu-ne. Fiind un domeniu artistic, el crede ceva care nu e neaparat universal valabil, asta e parerea lui. Sigur poate sa treaca prin niste grile, dar propriu-zis, acolo peste nota 7-8, intervenea perceptia personala si afinitatea personala a profesorului vizavi de subiectul pe care il abordai. Dar revenind la amatori, inevitabil trebuie sa fie autodidacti, altfel nu ai cum. Vrei sa faci sailing – nu vorbim de fotografie – pai, mai intai te-ai apucat sa citesti despre mare, despre barci, si pe urma te duci la un curs de sailing. Ca sa te duci la un curs, banuiesc ca trebuie sa ai o dorinta majora. Si cred ca mentorul e un lux – dar depinde, poti sa-ti gasesti un fotograf pe care-l admiri foarte mult, sa-i urmaresti munca, daca ai noroc si respectivul mai scrie si o carte, doua, e minunat! Dar fotografii sunt de obicei persoane destul de ocupate… S-ar putea sa-ti placa un fotograf foarte tare si sa intri asistentul lui. Dar aia e un love-hate relationship – vad la asistentii mei, tot timpul ii stresez, cel putin in prima parte, cand incep sa lucreze, e infiorator. Cred ca avem noi si niste tare de educatie propriu-zise, suntem foarte visatori, foarte putin exacti. Si multa lume care vine e foarte pasionata pe partea estetica, dar lucrul ca asistent n-are decat poate 10% de-a face cu partea estetica. Restul sunt rutine, disciplina, cunostinte tehnice si psihologie – sa stie sa lucreze cu mine, cu clientii – si bun simt, de fapt e vorba de mult bun simt.

I: Ai fost si tu asistent la inceput de cariera?

C.L. Am incercat. Eu, culmea, cand am inceput sa fac fotografie, m-am dus la cel mai prolific fotograf comercial din Bucuresti din vremea aia. I-am spus cum am terminat facultatea de film si ca as vrea sa ma angajez la el ca asistent. El avea deja doi asistenti si m-a intrebat cu cat vreau sa-l platesc…! Ok, am inteles glumita, putin m-am revoltat, pentru ca aveam o pregatire tehnica net superioara fata de ceilalti doi asistenti ai lui. El m-a luat cu “sa vedem daca ne potrivim”, ce zodie sunt si de-astea – a fost putin cocky, nu-i nicio problema, asta tine de personaj. Si pe urma am mai incercat cu alti doi, trei fotografi. A mers, a fost interesant, am invatat mult, nu asa de mult precum ma asteptam – cred ca asta e generala, la majoritatea asistentilor, daca nu o iau de foarte jos. Eu eram destul de ridicat, aveam cunostintele sus, iar partea estetica… – si eu daca iau un asistent ii zic clar: “Sa nu-ti imaginezi ca facem niste mega job-uri, cand castigi bani trebuie sa faci diverse job-uri”. Incerci sa fii cat mai creativ, dar e o rutina implicata in toate job-urile astea. Si mai este si piata, nu suntem intr-un climat economic care sa ne permita sa refuzam job-uri si sa le-alegem doar pe cele care ne plac.

I: Deci in skill-set-ul fotografului trebuie sa fie si rezistenta asta la rutina.

C.L. De obicei oamenii care lucreaza ca asistenti nu fac o munca usoara, banii nu sunt foarte multi, dar se presupune – asa stiam eu de-afara – ca tu cunosti mediul, vezi cum merge afacerea, incepi sa ai contacte, incepe sa stie lumea de tine… la mine nu s-a intamplat asta prea mult. Lumea era mai inchistata in Romania, volumul de munca probabil nu era atat de mare si, iarasi, la o filmare puteam sa castig dublul onorariul fotografilor la un job. Oamanii nu erau foarte obisnuiti sa lucreze ca asistenti, sau preferau sa-si ia un baiat asistent care era mult sub ei, la nivel de cunostinte – pentru ca le era tarsa fata de mine, eu avand o pregatire mai buna, se simteau putin jenati vizavi de mine. Un singur caz a fost un contra-exemplu, care a fost si cea mai interesanta colaborare a mea ca si asistent de fotograf. Noi in zilele alea doua am invatat niste lucruri mici, dar foarte importante, si mi s-au dat raspunsurile la alte 2-3 intrebari majore. Si a fost chiar o experienta foarte frumoasa.

I: Ce ai sfatui pe cineva care vrea sa devina fotograf, ce talente ar trebui sa-si cizeleze, in afara de tehnica propriu-zisa?

C.L. Trebuie sa fie perseverent, sa isi dezvolte skill-urile sociale, trebuie sa munceasca ca sa poata sa traiasca macar o vreme din altceva – se plateste foarte prost. Pana cand va ajunge sa lucreze indeajuns de mult incat sa se poata sustine, trebuie sa-si gaseasca alte surse de venituri. Sa lucrezi cu publicatiile nu e o sursa de venit care sa te ajute sa traiesti propriu-zis. Se presupune ca intotdeauna mai ai alte surse de venit – mai faci nunti, botezuri, faci retouching. Pentru ca foarte putine reviste te vor angaja full-time – de obicei ti se da un job – poate sa fie unul pe luna – trebuie sa-ti faci o gramada de clienti, sa lucrezi cu mai multe reviste, ceea ce nu e usor, iti ia timp, ca sa intri in tot regimul respectiv. Trebuie sa cunosti oamenii: e foarte important, pentru ca lucrezi cu oameni, cu echipe – oamenii au nevoie sa te stie, sa te placa si sa comunice bine cu tine. Daca stai acasa intre patru pereti si nu postezi nimic, nimeni n-are cum sa vada ce faci. Daca postezi ceva, e minunat, s-ar putea sa vada cineva… dar foarte putini oameni din publicatii vad ceva interesant pe net si se duc sa-l caute pe respectivul, pentru ca nu vor sa-si asume riscuri. Deci tu trebuie sa te duci dupa ei, sa-i tragi de maneca, intr-un mod foarte elegant si ne-stresant.

I: Si, odata ce-ai luat gig-ul, cat de multa munca depui la un shooting? Daca oamenii nu coopereaza – ti s-a intamplat vreodata sa fii fata-n fata cu un model intimidat de aparat, de exemplu?

C.L. De obicei lumea te intreaba ce sa faca – ceea ce e foarte greu. Mie personal, nu-mi place, decat sa le dau niste directii, sa fac un mediu. Majoritatea oamenilor nu sunt spontani, mai ales cand asteapta totul de la tine. Vreau ca persoana care se afla in fata aparatului meu sa se simta confortabil, sa se poata deschide, sa aiba incredere in mine si in echipa. Dar discutia aceasta apare cand cel din fata ta nu este un profesionist – mai trist este cand e model si te intreaba ce sa faca. De obicei prefer sa le spun ce sa nu faca – si nici aia n-ar trebui sa fie litera de lege – ce sa nu faca in set-up-ul respectiv. Pornim de la ceva si construim impreuna, cand e timp. Cand nu e timp, e mai complicat, ca tot ma intrebai cat de repede merg lucrurile… Un pictorial poate sa dureze o zi – de obicei foarte putina lume isi permite sa faca in doua zile, daca nu sunt niste rigori legate strict de locatie. Dar in rest, dureaza de la o zi intreaga si pana la… 2-3 ore [rade] – asta e foarte optimist!

I: Dar faci totul, si post-productia?

C.L. Nu, eu nu fac chiar totul si nu cred ca e viabil financiar. Fac niste imagini dupa ce aleg: fac selectia mea, se trimite la publicatie – in functie de cum ma inteleg si de cat timp au directorul de creatie si stilistul, fac selectia impreuna cu ei – ei fac o selectie pe ce au ei nevoie si imi trimit inapoi. Si pe imaginile respective eu fac diverse genuri de prelucrari: de obicei le pun in cam doua directii de prelucrare, ca sa aiba de unde sa aleaga. Isi aleg o directie si atunci vad ce alte imagini aduc in aceeasi directie. Retouching-ul propriu-zis, nu – oamenii de la post-productie de la publicatia respectiva se ocupa. E foarte simplu – ia mult timp, mijloace, computer, echipament etc. si asta mi se pare normal sa fie charge-at. Revistele au nevoie sa fie eficiente ca si costuri si prefera sa faca in departamentele lor.

I: Mentionai ca ai fost si director de imagine – care e ipostaza care ti-a adus mai multa satisfactie?

C.L. Sincer, mi-e putin dor sa mai filmez ceva. Pentru mine au fost doua medii total diferite – ca si director de imagine, am avut o intrare grandioasa, am avut profesori extraordinari la scoala, care erau implicati in unul sau doua business-uri mari in materie de film. Am intrat pe usa din fata a studioului, cu capul sus, multa incredere acordata, ei stiindu-ne deja din scoala – deci am fost la pole position. Colegii mei de generatie sunt acum unii dintre cei mai bine cotati operatori si regizori in publicitate. Acolo aveam tot ce ne doream, in niste limite – care limite s-au tot dezvoltat odata cu industria si au ajuns la niste cote impresionante. Iar acolo e ca-n armata, ai o companie a ta. Primul cadru la care am tras intr-un film de lung-metraj – era un film facut impreuna cu americanii, era echipa straina pe jumatate – eram undeva urcat foarte sus cu aparatul pe scara si se uita toata echipa jos pe monitor la miscarea de aparat pe care trebuia s-o fac eu. A fost foarte stresant – dar esti asa, ca un mic general, ai o gramada de oameni, lucrezi cu echipa, ai responsabilitati, dar in acelasi timp esti intr-o mare structura, care e menita sa te ajute. Aveai totul la dispozitie si te bazai pe expertiza altora. Imi placea foarte mult, pentru ca am cunoscut foarte multi oameni, din medii sociale foarte diferite – lucrai cu masinisti, cu electricieni, dar n-am simtit o clipa ca erau sub noi sau ceva de genul asta, eram egali, a fost exceptional. E greu de explicat, dar filmul fiind un demers in timp, stai foarte mult cu oamenii respectivi – e aproape ca o familie si sunt niste relatii foarte speciale care se creeaza.

I: Si la fotografie, esti tu cu asistentii si-atat…

C.L. Iar fotografia era o chestie mica, in care de obicei tu esti cel care trebuie sa stie tot si e mult mai mult la tine in mana. La fotografie am fost mai mult solo – se poate intampla si la fotografie dar trebuie sa lucrezi la un nivel foarte mare. De obicei cei mai scumpi fotografi din Romania lucreaza cu o echipa de cel mult 5-6 oamenii – si mai sunt niste guest-star-uri, un stilist pe platou… Dar de obicei esti tu cu asistentul sau tu singur.

I: Ai vreo poveste amuzanta de la vreun shooting, sau o intamplare care te-a marcat?

C.L. Mi-a ramas in cap cand mi-a plans o fata… faceam niste teste cu modele, si asta insemna ca aveau putina experienta si incercau sa-si imbogateasca book-ul. A fost o fata cu care m-am inteles foarte bine, dar tot o criticam eu, ca sta nu stiu cum, si la un moment dat a bufnit in plans! Mi-am zis “Oh my god, am ajuns s-o traiesc si pe-asta, am facut modelul sa planga!” Cateodata, cand stai in spatele aparatului, nu-ti dai seama – cand te ia valul incepi sa uiti ca totusi in fata ta e o persoana mai vulnerabila sau mai putin vulnerabila, mai obisnuita sau mai putin obisnuita. Iarasi e vorba de limite… Nu-mi place sa aduc oamenii la limita, atunci a fost un accident, a fost singura data cand mi s-a intamplat asa ceva. Nu-ti imagina c-am racnit sau c-am vorbit urat cu ea. S-a deprimat foarte tare ca nu poate sa presteze, era foarte ambitioasa si vroia foarte tare si i se parea ca nu iese nimic, si eu am uitat s-o laud mai mult decat o certam.

Si ceva foarte dragut… Am fost la un shooting cu o formatie foarte cunoscuta. Faceam fotografii in mijlocul bulevardului, pe-o masina. A venit o patrula de politie, pe vremea respectiva politia era inca militarizata si era soldat cu ofiter de politie. Baietii astia din trupa – la vremea aia erau si foarte de succes – n-au avut nicio treaba, nici n-au clipit, sa se dea jos de pe masina. Politistul se uita la ei.. si la un moment dat le-a zis: “Baieti, nu vreti sa ne dati si noua niste autografe, pentru baietii din sectie?” Ei, foarte flegmatici, au zis: “Da da, va dam, daca ne lasati sa facem niste poze cu armele voastre”. Eu am intepenit! Au zis “Nicio problema, dar sa nu facem aici pe bulevard, hai sa mergem undeva mai in spate”. Ne-am dus, am facut – pe vremea aia trageam pe film – si nu mi-am dat seama ca se terminase filmul in aparat, si nu-mi pusesem warning! Am terminat, le-am multumit, le-au dat autografele, ne-am urcat in masina… si-atunci mi-am dat seama. Aia a fost epocala, cand am tras fara film o chestie de-asta unica.

I: Exista vreun mediu extrem in care ai facut shooting, sau unul care dimpotriva te sperie? Un safari in Africa, de exemplu!

C.L. M-am urcat in cruce pe Caraiman! A fost exceptional, n-a fost greu deloc [rade]… Intr-un fel a fost greu, c-a trebuit sa mergem pe jos pana la cruce, era deja inceput de iarna. Sus erau -10 grade si batea vantul, asta le facea sa fie ca un -20… Am simtit vantul ala pana-n oase! Dar ma asteptam. Eram odihnit si era o chestie placuta. Incerc sa nu ma sperii de nimic. Am fost in Asia, in jungla, nu era safari, era ceva mult mai comod. Ar fi interesant un safari – dar n-as vrea sa fac vaccinurile alea!

I: Daca ai fi invizibil pentru o zi, tu cu aparatul tau, ce-ai fotografia?

C.L. Nu m-am gandit. Ideea e ca am foarte multe imagini invizibile pe care nu pot sa le folosesc pentru ca nu am drepturile sa le folosesc… Eu ti-as da un raspuns acum, asa, poetic: m-as duce in Chrysler Building in New York unde nu poti sa intri decat o data pe an si pana la un anumit etaj. Nu prea-mi plac limitarile astea – “daca ai putea o zi… dar numai o zi!” – poate as putea sa iau doar cate-o ora din ziua asta in alte zile! Imi place New York-ul, doar ca am inceput sa ma obisnuiesc cu anumite lucruri si sa trec de prima etapa, cand esti fascinat de oras. Sunt mai mult fascinat de cum negociaza oamenii un anumit oras. Mi-a placut si natia-n Bangkok, cu toate ca am stat foarte putin, doar cateva zile – sunt multe locuri fascinante. Sau… in casa cu Angelina Jolie si sa-i fac poze! Dar asta ar fi o idee frumoasa de serie, cu care sa faci o expozitie, “Invizibil pentru o zi” – ca idee si ca premisa. Sa-ti gasesti oameni si sa le spui “Eu sunt invizbil, do your thing!

I: Ce iti propui cu atelierul foto pe care il vei derula in cadrul noului sezon DallesGO?

C.L. Pana acum am mai tinut cursuri, dar nu pe o perioada asa de lunga. Am si asteptari un pic mai mari – ca pot sa am un dialog mai concret cu oamenii respectivi, carora le predau. Sunt foarte curios ca-ntotdeauna cui ii predau! Sunt putin stresat ca nu am un talent pedagogic neaparat.

I: Dar programa arata bine…

C.L. Ideea e ca oricum vreau s-o tin cat mai interactiva. Programa a fost ca un fel de pretext – noi putem sa vorbim tot ce-i in programa respectiva, dar in acelasi timp vreau ca ei sa-mi spuna ce-i intereseaza mai mult. Pentru ca o persoana, de exemplu, face bijuterii sau accesorii si o intereseaza foarte mult directia asta, s-o atinga tehnic. Altcineva este foarte interesat de portret si cum sa negociezi un portret, cum sa lucrezi cu un model – si tot asa, din ce m-am lovit pana acum cand am predat. Tehnica versus estetic – vreau sa-i incurajez sa se deschida tehnic ei insisi, n-are sens sa le explic. E foarte simpla fotografia tehnica intr-un fel, greu e s-o implementezi si sa-ti creezi o disciplina si o metoda.

I: Cum este cursantul ideal pentru cursul tau, ca nivel – amator, cat de cat cunoscator…?

C.L. Nu cred c-ar trebui sa aiba cunostinte si n-ar trebui sa aiba complexe. Vreau sa le dau teme, am mai multe chestii in cap: sa iesim din sala de curs propriu-zis, vreau sa mergem la muzeu impreuna, in diverse locatii. Nu stiu exact cum o sa fie – totusi, sunt niste oameni care probabil au si alte ocupatii, asta e si specificul cursului, ca se face dupa orele de munca. Trebuie sa vedem cum negociem un timp in care sa facem asta. Daca nu, las la dispozitia lor – dar ar fi frumos sa mergem impreuna si sa discutam…

I: Asta in orele de curs* sau iti iei tu din timp?

C.L. Da, eu sunt gata sa fac asta in plus – oricum timpul e scurt si ce nu as vrea sa fac e sa stau ca la scoala, sa vorbesc o ora si la sfarsit sa le dau tema. Nu cred in profesorul care turuie fara sa se opreasca si la sfarsit i-a indopat cu niste cunostinte. Come on, e plin netul de tutoriale, de speaker-i, care-ti explica – cred ca altele sunt calitatile pe care pot sa le speculeze si sa le speculez eu pe ale mele, vizavi de ei, ca sa ii motivez.

* Cursul de fotografie DallesGO are 12 saptamani si costa 1.200 lei, achitabili in doua rate. Cursurile se tin in timpul saptamanii, dupa ora 18.30.

2 comentarii »

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*