Home » Teatru, Timp liber

Casa Bernardei Alba – un care-pe-care sora cu moartea

6 February 2012 scris de Niciun comentariu

Saptamana trecuta, intr-un studio de teatru necunoscut mie, pitit pe Magheru si dedublat cam ca La Scena, am asistat la o afacere intima, organizata special pentru o delegatie a Chinei. Studioul Unesco – mic, la fel ca delegatia, la care se adauga o mana de public, rasfirata strategic pe bancute, ca sa parem mai multi. Mai bine, deci, nici ca se putea – urasc sa mi se respire-n ceafa sau sa ma scoata din “stare” fosnetele altora. Piesa nu era in ton cu frecventele independente si underground pe care vibrasem anterior, era una clasica careia trebuia deci sa ii acord toata atentia.

“Acul si ata pentru femei, biciul si catarca pentru barbati!”

Scrisa cu doua luni inaintea asasinarii lui García Lorca, ultima lui piesa este, in mod evident, plasata intr-un spatiu claustrofobic, peste care troneaza Bernarda Alba. Matriarhatul ei si mana de fier prin care-si tinea fiicele la respect erau poate de ordinea zilei in ruralitatea spaniola a acelor vremuri. La fel si atmosfera rituala care se impune pe scena inca din primele momente: incepem in medias res, tocmai a murit al doilea sot al Bernardei, iar casa e in doliu. Personajele, toate feminine, poarta fuste negre ca de tafta – si perle la gat, semn al aristocratiei dar si al spiritului rebel care clocoteste in subsolul ordinii riguroase. Curand, valul se destrama si aflam din conversatiile celor cinci fiice ca, intr-adevar, frica de mama e pe cale sa fie surclasata de frica traiului cu ea.

Toate cele cinci vor sa plece – usor de zis, greu de facut, caci pe-atunci societatea permitea parasirea casei parintesti doar la bratul unui sot. Iar fetele au recurs la un singur barbat demn de nasul lor, un anume Pepe Romano, logodit deja cu Angustias – cea mai mare dintre fete, dintr-o casatorie anterioara a Bernardei, si mai instarita ca surorile vitrege care-si impart la patru mostenirea sotului cu numarul doi. Va deveni evident in scurt timp (piesa dureaza putin sub o ora si un sfert) ca invidia le macina pe cele mici, atatata de lipsa contactului cu lumea, interzis de mama indoliata.

Evantaiul – feminitatea defalcata in fatete fatale

Unde va duce aceasta invidie, nu e greu de intuit – ingredientele catastrofei se telegrafiaza la fiecare pas, cu fiecare noua voce ridicata cat sa zguduie adunarea in acea prima zi de februarie. Eu eram mai interesata de elementele adiacente povestii, care o potentau – “coloana sonora” incropita de fete ca un bocet, insotit de tropote ca de toaca, scenografia minimalista, avantul actritelor in public, pe culoarul dintre banci, in movul reflectorului. Si evantaiele. Da, fascinanta recuzita. In functie de mana care le flutura, ele spuneau ca fetele sunt cochete, ca mama e apasata de “linistea acestui zaduf”, erau cand semn al nervilor, cand, manevrate ca arme, semn al tensiunii-n plina rabufnire.

Pe la primul sfert al piesei, devenise clar ca numitul Pepe nu-si va face aparitia, ca era un punct de referinta mai mult decat o entitate care sa aduca o briza din afara, o infuzie de testosteron. Ar fi distrus imperiul frustrarii la care conlucrasera actritele cu regizoarea Anca Maria Colteanu, la fel cum, in piesa, distrugea chiar si – sau mai ales – prin absenta casa Bernardei Alba. Intensitatea, care creste cu fiecare noua scena si subrezeste balansul fragil dintre secrete si desconspirari, este data tocmai de surplusul de cromozom X.

“Femei fara barbat… uita ca sunt si surori” – si-acum hai la ars sutiene!

O feminista din mileniul nostru si-ar fi infranat cu greu reflexele – ochi dati peste cap, ras infundat, bombaneli, le-am infranat. O reactie anacronica, stiu, dar instinctiva in cazul meu. Si nu numai: am avut impresia ca tinerele actrite de pe scena nu se pierdeau in personaje, cuvintele nu le alunecau pe limba fara o bruma de aer declamativ care suna mereu fals, dar mai ales intr-o sala mica. Cu exceptia Bernardei insasi – si ea tanara, imbatranita din fard – a carei afectare se alinia cu rolul de aristocrata, femeile puternice de azi nu rezonau cu libretul altor vremuri. Interpretand din ochi, inflexiuni si gestica insa, toate stapaneau disperarea prizonierelor, temperamentele vulcanice si inclestarea care aluneca in dusmanie. In concluzie, toate joaca in armonie cu materia prima a lui Lorca – poate doar cu un diez mai sus fata de omoloagele din textul original, imprimandu-le un aer adolescentin.

Actritele promit, insa laurii, in marea lor majoritate, trebuie rezervati Ancai Colteanu. Ea trage sforile cu precizie milimetrica, impletind putinele propetle la dispozitia sa intr-o atmosfera care te bantuie mult dupa plecaciunile finale. Isi dirijeaza actritele cu fler de papusar, imparte scena si se foloseste de fiecare felie la maxim, puncteaza momentele-cheie cu artificii care uneori inmarmuresc spectatorul. Piesa, jucata in romana – oare cat au inteles delegatii chinezi carora le era, pana la urma, adresata? – musteste de sentiment. Crud, intoxicant, inabusitor pe-alocuri, il tai cu cutitul si cred ca s-a tradus chiar si fara subtitrari. Acum ca va calatori in turneu, spre Kiev, cu sprijinul UNESCO, intrebarea e daca sensibilitatea latina se va plia si pe spectatorul cu sange slav.

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*