Home » Teatru, Timp liber

Avalansa – sarcina avangardistului adusa la termen in Atelier

20 May 2012 scris de Niciun comentariu

Cand ai avut o viata destul de plina? (Destul… ca sa ce? Ei, destula, pur si simplu!) Mi se nazare uneori ca e destula imediat dupa o gaura in spatiu-timp, dupa ce au trecut zeci si zeci de minute in care am uitat de mine. Vineri, dupa piesa Avalansa, de exemplu – cand mi s-a amintit, cand a trebuit sa reiau seara de unde o lasasem, si sa vorbesc, inevitabil despre piesa, mi-a parut imens de rau ca n-am putut zice “destul”…

Si sa ciocnesc din calcaie si sa ma teleportez undeva intr-un vid, ca cel al Salii Atelier din care iesisem. E rar sa ma simt atat de “plina” dupa o piesa, dar cand scrie Afrim pe afis, concluzia asta e si axioma.

In comunitatea din Avalansa, axiomatica e moartea, garantata de la un nivel al decibelilor in sus – viata se deruleaza in stransoarea fricii de avalansa, soaptele domnesc iar femeile au voie sa nasca doar intr-o “fereastra” scurta de timp, cand zapada s-a topit de pe munte.

“Eu am observat ca atunci cand mi-e frica nu mai gandesc limpede. Copilul nostru nu va creste cu frica

Gravidele care intampinau vineri spectatoarea pe scena salii cvasi-underground a Nationalului, jucand carti la o masa dotata cu microfoane invizibile, aveau sa domine intregul proces de o ora si jumatate. Inca inainte sa se inchida luminile, ele, surazatoare pe scena capitonata cu puf alb-galbui, inspirau un sentiment de caldura uterina. Pe parcurs insa, cu greu evitai impresia toxica a unui cult care-si oprima femeile programandu-le si actul sexual si travaliul.

Durerile nasterii o preocupa pe gravida “principala” pentru ca regulile batranilor sunt clare, femeia care naste cat inca e pericol de avalansa va fi ingropata de vie, iar bunica (Ilinca Tomoroveanu) ii povesteste ca exista un precedent. Asa incepe piesa, cu amenintarea ca se va termina cu Ea intr-un sicriu, dar ce ma tine hipnotizata-n scaun este sicriul scenei – familia inmarmurita intre cei trei pereti vatuiti ai lui (scenografie semnata Iuliana Vilsan), care ni se infatiseaza tiptil, membru cu membru, cand se rupe fiecare din camuflaj. Haul dintre cele trei generatii de sub acoperis se umple cu zapada imaginara, multa si paralizanta pentru ca imaginatia tuturor e bantuita de potentiala avalansa.

“Cel care alege sa se-ntoarca dupa ce-a avut libertatea sa raza, sa tipe, ba chiar sa urle fara frica, si se-ntoarce – acela este viteaz!

Noi, din spatele celui de-al patrulea perete, vedem ca micuta asezare inghesuita e apasata ca-un mormant de gheata, ca geamurile sunt decorate cu maini si picioare, imprastiate ca scheletele fosilizate-n roci. Ca atunci cand se ingreuneaza atmosfera si se-ntuneca luminile, pe geamul din fundal avanseaza norii ca temutele troiene de zapada. Nu in ultimul rand, ca Afrim e tot Afrim, provocator si maetru-papusar, hotarat sa ne puna la incercare atentia distributiva cu o montare duala, alternativ statica si ultra-dinamica, si sa ne testeze anduranta intr-un climat inabusitor, cu sonoritati aparte, care dainuie ca urme de cosmaruri in dosul timpanului.

Ca Afrim nu se dezice in cadrul TNB-ului unde (s-)a ajuns, ci flutura si aici steagul avangardei si-al actului artistic nonconformist, a fost probabil cea mai frumoasa surpriza a serii. Ticseste scena cu microfoane, monteaza cate unul si pe actori, asa incat gesturile se propaga lung, cu ecou iar soaptele parca ne sunt picurate direct in palnia urechii. La polul opus, sunetele sufocate in blana albicioasa dau, prin absenta, un aer cinematografic intreprinderii: usile trantite, lesinurile si tumbele sunt estompate, decupate de tipetele soptite, atat de expres ca pare un efect special, rezervat de regula montajului de film.

“- Ne-ati pazit tot timpul!

– Pai dinamita se tine langa foc?”

Marius Manole face tumbele – in caz ca mai ramanea vreun dram de indoiala dupa ce-i citeati numele pe afis – pe jos si in aer, ca un adevarat nebun indragostit. Dar isi dovedeste tipologia de Romeo abia cand viata sotiei atarna de eroismul lui. Daca personajul lui se da de ceasul mortii ca sa nu-si tradeze nici comunitatea, nici tanara sotie, pana cand i se taie calea de mijloc de sub picioare – ceilalti, in schimb, nu evolueaza, sunt incremeniti in oranduirea batraneasca. Mama (o superba Ana Ciontea, premianta UNITER pentru acest rol) intra in baletul frustrarilor alaturi de fiu si nora, dar nu rabufneste, doar aprinde ocazional o tigara, isi inteapa soacra si isi imagineaza cum ar fi sa sparga vesela. Bunicul lui Constantin Cojocaru sta locului intr-un culcus de sticla si uneori isi aminteste, si regreta, si ridica pumnul in aer, dar nici in rarele momente de luciditate nu actioneaza impotriva Autoritatii.

Jean Genet zicea ca “puterea poate fi la capatul unui pistol, dar uneori este si la capatul unei umbre a pistolului”. Dramaturgul din spatele Avalansei, Tuncer Cücenoglu, duce ideea la extrem, cu regimul tiranic care profita de spaima ca sa-si ingroape ghearele in subconstientul colectiv al personajelor sale. Dar Afrim ridica totul de la concept la un nivel senzorial, activitatea si pasivitatea nascute in sanul regimului se transcriu pe scena in metafore vii, in zvacniri si dans si repetitii asurzitoare. Inecand fiecare milimetru din Avalansa in praf de pulbere, transfera puterea detonarii Fricii din mainile oportunistilor in cele ale Curajosului indragostit.

In punctul culminant, pana si zapada e vrajita!

Bunicul din piesa lui Radu Afrim nu e deloc convins ca a avut o viata plina, desi bunica i-o arunca in fata cand il aude plangandu-se de sanse ratate. Are batrana si alte reprosuri, ca toti batranii, si intr-acolo se indreapta si mama – regrete, resemnare, reprosuri. Doar cei doi tineri au sansa de-a intrerupe continuitatea bolnavicioasa si cand ii vezi luptandu-se sa faca front comun, comunicand pe sest, telepatic (pentru ca intr-o lume a soaptelor, secretele se spun in gand) te trezesti acolo in tabara lor, tinandu-ti rasuflarea de dragul lor. Printre atatea alte interpretari care se pot tese pe marginea Avalansei, talmacirea ei ca poveste de dragoste poate ca ar fi nepermis de restrictiva. Dar la fel cum viata n-ar fi plina fara un varf de amour fou, nici piesa lui Afrim n-ar ramane in minte ca un triumf absolut fara un El si o Ea care tin piept Sistemului impreuna :)

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*