Castigatorii Oscar 2012 au fost anuntati duminica, 26 februarie 2012 si ii puteti gasi aici. 

Toti stim la ora asta, a 11-a inaintea marilor decernari, ca anuntul nominalizarilor a surprins prin lacune, si nu prin prezente. Acum ca trebuie sa ne pregatim pentru noaptea cea mare de duminica, multi ne vom conforma si vom tine totusi cu artistii – sau Artistul? – ramasi in vizor. Insa tot ne plangem cui asculta ca, din cauza conservatorismului votantilor, nu vom avea ocazia sa ii ochim prin Kodak Theater pe asa-zisii underdogs (initial, cu foarte putine sanse la trofeu, iar acum scosi din cursa cu totul).

Iata cativa dintre ignoratii batatori la ochi, care au greblat multi lauri in acest sezon al galelor de premii, numai pentru a se ineca la mal sub soclul Oscarului. Ei ne-au dovedit de-a lungul anului trecut ca cinema-ul incepe sa-ncorporeze tonuri din ce in ce mai ciudatele care deja nu mai socheaza mainstream-ul, ci il propulseaza.

  Young Adult – filmul in sine nu exceleaza, nu dupa standardele Oscar-ului cel putin, al carui radar nu inregistreaza povesti introvertite, care mocnesc fara sa explodeze si se termina in coada de peste. Traiectoria descendenta a unei scriitoare care se intoarce in orasul copilariei sale pentru a-si recuceri iubitul din liceu este insa produsul mintii lui Diablo Cody, scenarista faimoasa pentru Juno. Cody nu s-a culcat pe-o ureche dupa debutul de succes, si reuseste aici imposibilul, facand din protagonista lui Charlize Theron o simpatica epava. Mai rar asa personaje oximoronice, al caror esec sa doara si sa distreze in acelasi timp, iar Cody merita recunoasterea Academiei pentru reusita. Jason Reitman regizeaza fara-nconjur aceasta comedie dulce-amaruie, scotand-o la inaintare pe Theron, care  de altfel ar fi trebuit sa inhate si ea o nominalizare, pentru Cel mai bun rol principal.

 Michael Fassbender – nominalizat la un Glob de Aur pentru rolul sau din Shame, irlandezul (pe jumatate neamt) n-a provocat acelasi gen de reactii de cealalta parte a Atlanticului. Umbla vorba prin presa ca motivul absentei sale de pe lista nominalizatilor la Oscar ar fi scenele nud, care de regula nu impresioneaza, ba din contra, Academia. Alti spun ca filmul in sine il trage in jos, fiind prea static, iar evolutia personajului – prea liniara si ea. Insa actorul care anul trecut aparea pe inca 4 afise de filme cat se poate de diferite dovedea prin gama larga de individualitati atacate ca nu se va lasa descurajat cu una, cu doua. Asadar, inca nu ne-am pierdut speranta ca la un moment dat, cat de curand, va lua si Osc-aurul americanilor.

 Leonardo DiCaprio – din aceeasi categorie, a nominalizatilor la Globurile de Aur care n-au trecut mai departe in Liga cea Mare, DiCaprio s-a vazut tras pe dreapta desi filmul sau, J. Edgar, bifa majoritatea casutelor unui aspirant la Oscar. Il avea pe Clint Eastwood la carma, trata un personaj-cheie din istoria Americii, il detrona de pe piedestal, umanizandu-l, fara sa-i desconsidere insa realizarile. Totul, pe fundalul unei epoci apuse, al carei imagism atent nuantat de Tom Stern impresioneaza chiar si spectatorul non-american. Mai putin atent a fost departamentul de make-up insa, loc comun deja prin critica internationala – insa J. Edgar-ul lui DiCaprio n-ar fi trebuit sa sufere de pe urma acestor tuse cam stangace. Jucand idealismul lui Hoover, fondatorul FBI-ului, cu o naivitate si o incapatanare de copil, a reusit pentru prima oara sa ma convinga de talentul sau actoricesc. Oscarul se lasa mai greu cucerit.

 Ryan Gosling – un alt actor care in 2011 a iesit la rampa cu o droaie de filme, toate bune de luat acasa si revazut cu butonul de pauza la indemana. Cei care abia acum au aflat de existenta actorasului-cantaret (cum, nu stiati ca mai si canta?) n-au avut decat sa mearga la cinema, unde domnul GODling… adica Gosling, a fost ubicuu. L-am sorbit din priviri in rom-com-ul anului, Crazy, Stupid, Love., dar era de asteptat ca nu acela va fi rolul apreciat de Academie – ca protagonist in filme mai serioase insa, Drive si The Ides of March mai exact, s-a achitat de minune, si de nasul Academiei. Asa am fi crezut cel putin, in special dupa vizionarea lui Drive unde sudeaza trasaturi caracteriale aparent desperecheate, pentru a crea un personaj memorabil. Insa orice nominalizare m-ar fi multumit, mai ales ca rolul de “photoshop-at” si cel de acolit, ambele i-au adus cate una a la Globuri! N-a fost sa fie, hai sa depasim momentul…

 Drive – de fapt, hai sa nu trecem mai departe, nu fara sa abordam si elefantul din camera, filmul mentionat mai sus, care intr-un univers paralel la care visam in astfel de momente dezamagitoare, ar fi inhatat Oscarul de-un picior. Poate nu Drive in sine, in esenta si stil prea ne-american pentru pofta Academiei, dar regia danezului Nicolas Winding-Refn, synth-urile lui Cliff Martinez de pe OST sau rolul secundar jucat de Albert Brooks – da, cu mana pe inima, DA! Toti oracolii din presa vuiau de altfel, siguri de sansa lui Brooks la o statueta: intruchipandu-l pe Bernie Rose, el reuseste sa-i fure reflectorul vitezomanului lui Gosling printr-o noua abordare a partiturii de mafiot. Cu o licarire in ochi pe care nu prea stii de unde s-o apuci, si o politete simulata care-ti ingheata maduva-n oase cand dispare fara urma ca sa lase loc brutalitatii, Brooks livreaza la cei 64 de ani ai sai un mini-tur de forta.

 Tilda Swinton – una dintre cele mai neconventionale, intr-un mod asumat, si cele mai subestimate actrite, scotiana ar fi trebuit sa primeasca acum macar recunoasterea Academiei, daca nu Oscarul cu totul. In adaptarea We Need to Talk About Kevin, dupa romanul zdrobitor al lui Lynne Ramsay, Swinton integreaza toate nuantele pe care personajul cartii le dezvaluie treptat, prin scrisori. O structura narativa care frustreaza cititorul, lasandu-l fara raspunsuri negru-pe-alb, doar cu gandurile expeditorului – iar Swinton traduce lipsa asta de rezolvare catartica si fluxul asta mental intr-un rol simplu, eminamente uman. Ca mama a unui adolescent ucigas, care nu-si intelege copilul si, in consecinta, se simte inadecvata, Swinton impresioneaza mai ales prin echilibrul fragil, mentinut de-a lungul filmului. Cumva – si iata realizarea ei demna de Oscar – indeasa un personaj creionat pe parcursul a sute de pagini intr-un film de doua ore, fara sa-l abrevieze prin punctele ne-esentiale.

 Take Shelter – Inexplicabila si absenta acestui indie din colimatorul Academiei. Beneficiind de unanimitate din partea criticii mondiale, de un distribuitor american in Sony Classics inainte chiar de premiera sa la Sundance, Take Shelter este o opera de arta – rareori persecutia Academiei fata de cineastii independenti a fost mai pe fata. Michael Shannon, nominalizat la Oscar pentru rolul secundar din Revolutionary Road, acapareaza mai toate cadrele aici, in rolul unui sot si tata care are viziuni deranjante despre o furtuna apocaliptica. Curtis, american tipic dintr-o comunitate mica la fel de tipica, nu este propriu-zis aparte, dar nici marginit – nevoia de a-si proteja familia in cazul in care visurile i s-ar adeveri, amestecata cu frica si manie si indoiala de sine, toate aceste ingrediente il transforma intr-unul din personajele marcante ale anului 2011. Profet sau nebun, caci din cele doua posibilitati evidente, noua si lui, niciuna nu ni se serveste pe tava pana in ultimele secunde – Shannon joaca spaima barbatului prins intre ele cu o demnitate inaltatoare.

 50/50 – inca un indie persecutat, de data asta votantii dand peste nas scenaristului. Cum acesta, Will Reiser adica, este si supravietuitorul povestii adevarate care sta la baza filmului despre un tanar canceros si lupta lui, scaparea probabil a durut ceva mai tare in cazul lui. Asta pentru ca, la cat zumzet pozitiv a adunat (in mod aproape inexplicabil) comedia lui usor morbida, respingerea Academiei venea chiar ca o palma peste… chelie. Inexplicabil pentru ca, da, un film despre cancer e greu de vandut, cu atat mai putin cu titlul de dramedie; ca atare, imi imaginez ca, din toate screener-ele primite de votanti la pachet cu buletinele de vot, 50/50 a ramas nedeschis la baza mormanului. Pacat, pentru ca daca treci peste strangerea de inima, reflexa la vederea sinopsisului, si chiar dai play, 50/50 te cucereste. Nu prin partile dramatice, ci prin abordarea comica, totusi deloc batjocoritoare, care surprinde o alta fata a bolnavului de cancer – cel tanar, prea tanar ca sa poata inghiti diagnosticul fara o portie sanatoasa de umor.

 Kirsten Dunst – o actrita pe care n-o suport, niciodata n-am crezut-o in stare sa joace, asta pana cand Lars von Trier a cooptat-o la Melancholia. Nu ca aici ar iesi din zona de confort, insa acelasi tip de femeie-copil, imbufnata si cu pretentii la atentia tuturor, capata aici valente suprarealiste si merge la fix in peisajul apocaliptic Trier-ian. Jocul lui Dunst iese mai mult ca niciodata in evidenta si gratie partenerei de ecran Charlotte Gainsbourg, perfecta aici ca pretutindeni – relatia dintre cele doua, ca surori, fiind bizara, spre artificiala, si fascinanta in egala masura. Insa Dunst iese-n frunte la mustata, pentru ca dovedeste pentru prima oara ca, sub aripa unui adevarat artist-diriguitor, se poate lasa modelata si rezultatele depasesc asteptarile. De la manie la depresie, rolul ei cere o gama de inflexiuni deloc usor de manevrat, motiv pentru care a si castigat premiul pentru cea mai buna actrita la Cannes. Dar tot la Cannes von Trier i-a cam distrus sansele sa cucereasca piata americana – daca vrem cu tot dinadinsul sa gasim tap ispasitor.

Trent Reznor si Atticus Ross  – carmaci ai coloanei sonore bantuitoare de pe The Girl With the Dragon Tattoo, cei doi laureati ai Oscarului (pentru The Social Network) ar fi meritat si anul asta macar o incuviintare din partea Academiei. Nu pentru ca fostul frontman NIN si producatorul Ross ar avea nevoie de fani, daramite din randurile AMPAS-emicienilor, dar in ideea ca Oscarul parea in 2011 c-ar vrea sa se scuture de imaginea pe care insa anul asta se-ncapataneaza s-o proiecteze – aceea a unei bresle demodate care nu stie cum sa impace sound-urile mai hip cu prompterul Galei traditionaliste.