Home » cinema, Topuri filme

10 filme mute care au definit cinematografia occidentala

3 August 2011 scris de Niciun comentariu

In era CGI-ului si a tehnologiei 3D, filmele mute nu mai reprezinta decat o curiozitate care ii mai preocupa pe studentii la regie sau multimedia. Si asta in cel mai bun caz. Totusi, aproape tot ce putea fi inventat in materie de montaj, trucuri de regie si storylines a fost inventat inainte de aparitia filmelor vorbite.

Urmatoarea lista, alcatuita in ordine cronologica, nu se doreste nici pe departe a fi una exhaustiva, ci doar un reminder in ceea ce priveste cateva titluri fara de care filmele nu ar fi ceea ce sunt.

Le Voyage dans la lune (Franta, 1902, regia Georges Méliès)

Pe cand fratii Lumière isi montau camera la colt de strada pentru a inregistra farame de viata, compatriotul lor Georges Méliès, pasionat de artele scenei si, mai ales, de circ si iluzionism, s-a gandit ca noua inventie ar putea fi folosita si pentru a spune povesti. Le Voyage dans la lune este uneori etichetat drept primul film SF, desi s-ar incadra mai degraba in categoria fantasy – „oamenii de stiinta” poarta robe de vrajitori, iar Luna are chip de om si – saraca – primeste racheta drept in ochi. In fine, sa lasam categorisirile – in cuvintele scriitorului George R.R. Martin – I say it’s a story. And I say the hell with it.

Das Cabinet des Dr. Caligari (Germania, 1920, regia Robert Wiene)

Un barbat moare dupa ce un ciudat somnambul, “expus” la un targ de catre un anume doctor Caligari i-a prezis – ce altceva ? – ca va muri. O tanara femeie este rapita de catre acelasi somnambul. Sau, poate ca nu e chiar asa… Cabinetul doctorului Caligari este filmul de referinta al expresionismului german si poate cel dintai film cu final neasteptat.  In rolul somnambulului Cesare il regasim pe actorul Conrad Veidt, mai tarziu ofiter nazist in Casablanca (1942).

The Sheik (SUA, 1921, regia George Melford)

Din perspectiva unui spectator al inceputului de secol 21, The Sheik este – in absenta unei expresii echivalente pe masura in limba romana – all kinds of wrong. Gasim aici sexism (eroina este violata si apoi se indragosteste nebuneste de violator) si rasism (seicul de fapt nici nu era arab, era adoptat, vezi, Doamne…) cat sa ne ajunga… Bun, si atunci de ce e pe lista ? Pentru ca – si nu cred ca exagerez cand spun asta – filmul de fata este mama si tata tuturor povestilor de dragoste imposibile – unele mai reusite si altele mai putin – pe care le-au urmarit ochii nostri vreodata in salile de cinema. Mai mult, a fost rampa de lansare a primului superstar din istoria cinematografiei, Rudolph Valentino, care, intr-o vreme cand tabloidele nu-si faceau de cap ca astazi, iar vedetele erau invaluite intr-o aura de mister, a provocat o isterie pe care n-au egalat-o toti Brazii, Leonarzii si Orlanzii nostri. Eu zic ca filmul merita vazut si pentru Adolphe Menjou, actor de origine franceza, dar consacrat la Hollywood, care intruchipa perfect sarmul lumii vechi.

Nosferatu (Germania, 1922, regia F.W. Murnau)

Adaptare a romanului Dracula, insa fara sange, Nosferatu este mult mai infricosator decat versiunea lui Francis Ford Coppola, unde, oricum, mai degraba remarcam cat de dreamy arata Gary Oldman cu plete si ce frumoasa e Monica Bellucci aflata la debut, in rolul uneia dintre cele trei brides. Si asta pentru ca F.W. Murnau nu intentioneaza nicio clipa sa ne arate actori frumosi sau sa spuna povestea unei iubiri damnate. Filmul sau poarta subtitlul “O simfonie a groazei” si asta si e. Putini mai stiu astazi cum arata actorul Max Schreck sub machiajul din Nosferatu, pentru ca el a ramas in istorie ca o creatura palida, cheala, cu urechi ascutite si gheare si mai si. Inapoi in zilele noastre, Edward Cullen straluceste, iar Eric Northman din True Blood isi face suvite. O tempora…

The Gold Rush (SUA, 1925, regia Charlie Chaplin)

De ce il iubim (inca) pe Charlie Chaplin? Nu conteaza ca omul in sine a ramas in istorie ca un perfectionist nesuferit si afemeiat. Micul vagabond, personajul creat si interpretat de el, de o naivitate dezarmanta, atacat din toate partile de nenorociri care mai de care, ramane un simbol al sperantei si al credintei intr-o natura esentialmente buna a omului. In The Gold Rush, acesta ajunge in Alaska, sperand sa isi gaseasca norocul, si castiga totul dupa ce, in prealabil, pierduse totul. “Dansul chiflelor” si momentul in care Vagabondul, (aparent) ramas fara nicio speranta, isi mananca propria gheata, sunt scene de referinta in istoria comediei.

The General (SUA, 1926, regia Buster Keaton si Clyde Bruckman)

Marele rival al lui Charlie Chaplin, supranumit “omul care nu zambeste niciodata” – pentru ca, in filme, chiar nu a zambit niciodata – Buster Keaton nu a reusit sa egaleze subtilitatea si umanismul acestuia, insa a fost un maestru desavarsit al genului slapstick comedy. In The General, el interpreteaza un mecanic de locomotiva din timpul Razboiului Civil american, care devine erou fara voia sa, din simpla dorinta de a-si recupera pretioasa locomotiva. Intr-o scena memorabila, plapandul mecanic, refuzat fiind la biroul de inrolare pe motiv ca serveste mai bine cauza in functia sa actuala, le spune oficialilor, cu toata seriozitatea, sa nu dea vina pe el daca vor pierde razboiul.

Metropolis (Germania, 1927, regia Fritz Lang)

Intr-o lume a cladirilor inalte si a tehnologiei, fiul unui oficial citadin descopera adevarul despre ceea ce se petrece in pantecele orasului si se indragosteste de Maria, o luptatoare pentru dreptate. In acelasi timp, un mad scientist creeaza un robot diabolic ce arata exact ca mai sus numita eroina. Dincolo de decorurile proto-SF, Metropolis este un comentariu social ce nu a pierdut nimic din forta initiala.

Napoléon (Franta, 1927, regia Abel Gance)

Varianta initiala a acestui film, care prezinta viata imparatului Napoleon, incepand cu ascensiunea acestuia din perioada Revolutiei Franceze, avea o durata de aproximativ sase ore. Cea mai lunga versiune aflata acum in circulatie (si o scoatem din discutie pe cea reconstituita de Francis Ford Coppola, pentru ca acesta refuza sa o faca publica) dureaza patru ore.  Nu va speriati – versiunea de o ora si un pic difuzata la Cinemateca e suficienta pentru a va face o idee despre ingeniozitatea regizorului Abel Gance. In Napoleon, acesta experimenteaza, suprapunand imagini – intr-o vreme cand pelicula se taia cu foarfeca – pentru a obtine efecte de miscare, de timp si asocieri de idei. In rolul revolutionarului Jean-Paul Marat apare scriitorul Antonin Artaud, teoreticianul Teatrului Cruzimii si figura aparte in contextul avangardelor inceputului de secol 20.

La passion et la mort de Jeanne d’Arc (Franta, 1928, regia Carl Theodor Dreyer)

Capodopera lui Carl Theodor Dreyer a fost mult timp considerata pierduta pana cand o versiune completa a fost gasita intr-un spital de psihiatrie din Oslo. Varianta  cunoscuta acum este acompaniata de o lucrare muzicala compusa special pentru film, Voices of Light, semnata de compozitorul Richard Einhorn. Scenariul se bazeaza pe documentele oficiale redactate in timpul procesului Ioanei d’Arc, de la prima audiere pana la arderea ei pe rug. Dreyer le-a interzis actorilor sa poarte machiaj intr-o epoca cand asa ceva era de neconceput. Mai mult, el a incalcat in mod deliberat regulile de montaj, prezentand mai multe prim-planuri in succesiune si taind pe miscare, tocmai cu scopul de a induce spectatorului un sentiment de nesiguranta si lipsa de repere. Extrem de solicitant din punct de vedere vizual si emotional, La passion et la mort de Jeanne d’Arc a fost numit o enciclopedie a cruzimii, cruzime careia i se opun demnitatea si credinta intruchipate de Ioana d’Arc, a carei moarte apare ca un triumf. Performanta actritei de origine corsicana Renée Maria Falconetti este considerata una dintre cele mai bune din istoria cinematografiei. Antonin Artaud este prezent si aici, de data aceasta in rolul calugarului Jean Massieu, una dintre putinele figuri favorabile Ioanei d’Arc.

Un Chien Andalou (Franta, 1928, regia Luis Buñuel si Salvador Dalí)

Despre Un Chien Andalou s-a vorbit foarte mult, fapt absolut remarcabil avand in vedere ca este un film care nu poate fi povestit. Si nu poate fi povestit dintr-un motiv foarte simplu: in pur spirit suprarealist, Luis Buñuel si pictorul Salvador Dalí s-au gandit sa puna cap la cap imagini onirice, aleatorii – pe scurt – fara niciun sens. Nu ca asta ar constitui o piedica pentru cei care vor, cu orice pret, sa gaseasca un sens… Filmul incepe cu “a fost odata” si continua cu Buñuel sectionand un ochi (imagine care merita vazuta pe ecran mare, apropos) si cu un pian pe care au fost asezate cadavrele a doi magari morti si – pentru ca asta nu era suficient – de care au fost legati doi preoti, unul dintre ei jucat de Salvador Dalí. Cei doi au mai colaborat in 1930 la realizarea filmului semi-mut L’Age d’Or, dupa care s-au certat definitiv.

Spune-ne parerea ta! Poti arunca cu rosii sau ne poti aproba, ramanem oricum prieteni. Si speram ca si tu sa ramai alaturi de noi.

Add your comment below, or trackback from your own site. You can also subscribe to these comments via RSS.

Sa stii ca apreciem atunci cand esti dragut si nu ne spui cuvinte urate nici daca le meritam. La fel si ceilalti cititori ai nostri.

You can use these tags:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at Gravatar.

*